„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Amor la Plevna

de

Pe la 18 ani, omul, uneori, se îndrăgostește degeaba. Cântă, dansează, filosofează, șade pe gânduri, se ridică de pe gânduri, pregătit pentru cineva pe care-și va așterne emoția, hormonul sau dorul. Aproape că nici nu mai contează numele sau verbul perechii, i-a venit vremea, important este să dăruiască și să primească, punct. Îndrăgosteala nu are spațiu sau timp, nu ține de pace sau de război, este un dor, o necesitate dar, niciodată, o opțiune.

 

Prin 1958, la vremea aia, boboc la Facultatea de Agronomie din București, băiatul dădu fuga acasă, cu o veste mare:

  • Plec în străinătate pentru o lună!
  • Cum, adică, pleci, crezi că ești de capul tău?! l-a repezit maică sa.
  • Uite așa bine, chiar plec, ne-a zis la școală că cine vrea să fie voluntar merge în străinătate și primește și bursă. Se face la Plevna un parc și eu vreau să mă duc! I-ha-haaaa!
  • Măi, băiatule, tu nu ai pus, în viața ta, mâna pe-o stropitoare să uzi o mușcată și vrei să te cred că o să faci un parc în Bulgaria?! Păi, vino aci la mine, avem de arat, avem de strâns fân, dacă te-ai săturat de învățat la București! Isprăviși treaba în România și te duci să faci parc la bulgari, auzi la el, parc la bulgari…se răsti maică sa.
  • Mamă, lasă-mă să cunosc lumea, eu nu am fost niciodată în străinătate! o rugă băiatul. Nu este orice parc, va înconjura Monumentul Românilor de la Grivița, construit de Carol I în memoria alor noștri, care au murit acolo în războiul ruso – turc de la 1877.

Femeia stătu puțin pe gânduri și zise:

  • Apoi dacă Regele a făcut asta, du-te maică, că le-au rămas pe acolo oasele și două mii de mame au trăit în lacrimă.

Însă pentru un tânăr, orice angajament mare vine la pachet și cu avantaje de popularitate. Se gândea că la București fetele vor spune ”Oooo, el e cel care a fost la Plevna!”, iar, bulgăroaicele, ”Oooo, el e românul care a venit la Plevna!„.

Planul făcut, băiat tânăr și frumos, pregătit de muncă, pregătit de dragoste, gata pentru marea aventură.

În prima zi, s-a făcut un careu pe șantier, chiar lângă monument, s-au cântat trei imnuri, rusesc, bulgăresc și românesc, după care, coordonatorii brigăzii de voluntari au explicat etapele prin care-și vor îndeplini sarcinile:

  • Dragi tovarăși, mulțumim că ați venit la noi, ne vom angaja împreună într-un proiect serios, să ne comemorăm eroii. Mulți români au căzut la datorie aici, pentru independență, aici se află cel mai mare mausoleu românesc din lume, construit în cinstea lor.

Aplauze.

Și a continuat:

  • După cum vedeți, în jurul monumentului, este pământul ăsta de 10 ha din care vrem să facem un parc, noi cu voi, iar în numele prieteniei ce ne leagă se va numi Parcul Prieteniei. Alți cetățeni români s-au înscris pentru amenajarea șoselei de șase km care va duce la obiectiv.

Erau rânduiți în careu câte doi, un român și o bulgăroiacă, numai fete de liceu, nici urmă de băiat. În dreptul lui se nimerise o brunetă cu ochi albaștri și cu picioare subțiri de gazelă. O privea cu coada ochiului, nemișcat, în poziția drepți, de careu, fără să miște capul. Ochii i se mișcau cu o agilitate de parcă gâtul nu mai avea niciun rost anatomic. Observă că purta un costum albastru, fustă și jachetă cu nasturi metalici inscripționați cu simboluri patriotice. De sub șapca roșie așezată pe-o parte, prin neglijență studiată, lăsase să-i cadă pe obraz o buclă. Era mai mică, la liceu, nu înțelegea de ce erau așa tinere, probabil că în regiunea Plevna nu era nicio universitate și s-a apelat la forță de muncă de prin licee.

Repartizarea pe parcele i-a adus-o pe fată pe brazdă. Simțea că zboară, deși venise la Plevna pentru un scop nobil, doar la 18 ani, el punea o mică temelie la memoria celor duși, iar cine va trece pe aici va admira parcul la care a muncit și el.

Se gândea că ei, ca viitori ingineri agronomi, vor furniza proiecte de amenajare, dar în loc de rigle, creioane și hârtie, au primit cazmale, sape și greble.

Și uite, așa, studenții au început să întoarcă brazda și bulgăroaicele să pună sămânța. Ce poate fi mai incitamt decât să muncești, fără să cunoști limba, sub bucuria tachinării mute. Zi lumină săpau și netezeau pâmântul cu gândul că nu au fost duși la pavat șoseaua, că acolo, chiar nu mai vedeau gleznă de fată.

Chiar dacă fiecare zi curgea la fel, dimineața careu, imnuri, mesaje de angajament, cazmale, semințe și greble, fiecare seară îi aducea bucurie.

Bucuria se numea Svetlana, avea 16 ani, o Nikita a lui Nabukov, fără astâmpăr, nu se mai oprea din învârtit în ploaie, juca șotronul pe șantier, sărea în fiecare băltoacă până i se uscau bobițe de noroi pe ciorapii albi până la genunchi. Era îndrăgostit lulea. Nu-și știau limba, dar energia, dansul, privirile, chicoteala tricotau o complicitate absolută, că orice cuvânt ar fi fost de prisos. Se sărutau sub felinar, după care ea o zbughea și cânta pe limba ei, energic, cu vitalitate, era ca apa curată pe care o pierde printre degete.

Atât de îndrăgostit că era în stare să sape puțuri și nu cuiburi de panseluțe. Venea Svetlana cu lădița de răsaduri în brațe, el săpa, iar când ea se apleca să pună o floare în cuib, bluza deschisă în doi nasturi dădea seama de frumusețea în pârg. Văzuse fete decoltate la facultate, dar niciuna nu-i provocase o emoție ca fata aceasta care-și prinsese focul tinereții între nasturi. A inspira este mai puternic decât a expune, imaginația pleacă la vânătoare și jocul te aruncă în scenarii sublime.

Într-o zi, însă, la careul matinal, când se țineau în secret de mână, iar imnurile din boxe se prelingeau peste ei ca valsurile vieneze, coordonatorul a luat microfonul și a ridicat o pușcă în aer:

  • Ostași, America vrea să arunce bomba! Suntem pregătiți pentru luptă, vi se vor repartiza arme să fim gata pentru Mama noastră, Rusia!

Băiatul s-a speriat, se uita la sapa lui, înțelegea că nu este pregătit decât pentru o răscoală, cum să plece contra bombei cu sapa?! Nu trăsese cu arma în viața lui. Îi sfârâiu gândurile, veniseră toți pentru o amenajare de parc și acum bulgarii îi chemau la oaste.

La vremea aia, în Războiul Rece, se vehicula prin presă o știre bombastică, că americanii vor să tragă cu bomba nucleară în Lună, ca să vadă rușii ditamai ciuperca și să se sperie. Dar de la croiala asta de dezinformare la o bombă contra Mamei, deja băiatul se simțea aruncat în teatrul absurd.

  • Lăsați parcul, mergem la război! Trăiască Rusia! a răcnit în continuare șeful brigăzii.

Studențașii români își zâmbeau derutați între ei, chicoteau, se gândeau dacă tovarășul văzuse vreo hartă în viața lui, dincolo de uneltele agricole. Băiatul zâmbi spre Svestlana, dar avuse un șoc. Fata urla ca descreierata, mai înțelegeam câte o frântură:

  • Murim pentru mama noastră! La luptăăăă! striga crâncen fata care, până mai ieri, cultiva, grațios, panseluțe.

 

Jurnalul lui de vacanță devenise unul de război:

…”Nu mai rămăsese nimic din duioșia ei, se transfigurase, albastrul ochilor ei devenise cărbune încins, mă cam speria, ca s-o spun p-aia dreaptă. Văzând că mă uit la ea prostit, m-a apucat de brațe și-a înfipt unghiile în mine și m-a zgâlțâit:

  • La luptă, mergi la luptă! Ce nu ți-e clar!

Am așteptat să se termine ședința din careu, tremuram că o să ni se repartizeze arme în cameră, mă gândeam de ce naiba plecasem eu în străinătate. Venisem să cultiv flori și mă trimiteau la război. Dar nu s-a întâmplat nimic, tot de cazmale am avut parte. Am tras tare să terminăm Parcul Prieteniei, și tuleo, acasă.

Însă, înainte de plecare mi-am luat rămas bun, am pupat-o pe frunte și i-am zis, pe românește: Svetlana, Svetlana! Ce ți-au făcut?!

Nu înțelegea nimic, doar zâmbea.”

Cu prețuire pentru unchiul meu.

Tag-uri:
·
Categorii:
Povestiri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->