„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

ANDREI  – II

de

”Sub zdreanța lui, minunea se-ntrupează,/În el e Dumnezeu, ce stă de pază.” (Adrian Păunescu)

Când trece un câine abandonat, facem extracampanii, dar, când vedem un om pe drumuri, îi aruncăm rapid un ban, afișând indiferență, nu care cumva să vadă alții că stăm de vobă cu el. Cinicul ar spune că asta e selecția naturală, cine nu poate să trăiască, să moară. Șmecherul se hăhăie, ”nebunul ăla”, uite-l cum doarme pe bancă. Avem un apetit grozav la etichetări, fără să ne punem nițel în poveste:

Te-ai născut într-o familie de cercetători, mergi prin școli, primești burse, apoi, lucrezi în aviație, câștigi bine, ai fost pe la câteva joburi în străinătate. Te întorci în țară plin de visuri, dezvolți o afacere, iar, când nu mai merge, crezi că un împrumut te scoate din impas. Girezi, imprudent, cu propria casă, alta nu mai ai, părinții s-au dus, demult. Și, gata, aici începe cea mai intensă bucată a vieții tale. Nu te sinucizi, ai sânge caucazian de supraviețuitor.

La magazinul, unde mergeai la cumpărături, acum, stai cam mult, fără să cumperi ceva. Privești rafturile cu aer preocupat, ți-e foame și nu știi cum să iei un măr. Vânzătoarea se face că nu observă, că doar e vorba de domnul acela elegant. Și, apoi, o vreme, nu te mai vede prin magazin, după care, reapari. Pe bancă, noul domiciliu, cartierul s-a edificat.

Îți refuzi noua condiție, dar, ea te tăvălește deja, e un vis urât, nu pare al tău, așa că iei un carton și-ți înșiri, bilingv, CV-ul și abilitățile. Ca o mascotă publicitară din Centrul Vechi te proptești, ostentativ, de ușa magazinului. Lumea trece, citește, se miră, îți dă un ban și pleacă. O zi, două, nouă, vezi că nu merge. Cauți altceva. Ești slăbit, deja, ai petrecut un an în stradă. Găsești un loc de muncă –  agent de pază. Merge binișor, te prefaci că ești sănătos tun ca să nu-ți pierzi banul. Șeful te apostrofează, nu trebuie să stai în cubul de pază când plouă. Te dor oasele, rinichii îți dau cuțite, îți amintești că tatăl tău a murit de cancer la vezică, te gândești, o clipă. Ești murat de apă, zvântat de viscol. Începi să vorbești un pic mai încet și stâlcit. Patronul crede că te-ai apucat de băutură și te pune să sufli în fiolă. Vede că nu ești beat, dar nici nu se prinde că ai început să mori încet. Ești zob. Descoperi niște canale, ai intra, ba, n-ai intra, dar e frig al naibii. Oamenii Subucureștiului parcă vorbesc altă limbă, dar, ce cald e pe țevi, trebuie să-ți încălzești oasele. Vine somnul, e bine, dar, dimineața, te trezești din vis în coșmar.

Pe bancă. Un om de bine te duce la un medic, ești recuperabil, dar costă, e spital privat. Alt om de bine îți face buletin. Alt om de bine te duce într-un centru social, iei bătaie că unii cu mușchi și-au marcat teritoriul ca lupii. O vecină bătrână te ia în casă să faci un duș și să dormi, omenește, într-un pat. A doua zi, te dă afară după ce ți-a oprit sacoșele cu mâncare necerșite, doar oferite. Și foamea ei e omenească. Te întorci la banca de sub casa ta.  Mai trece un an, și încă unul, lumea începe să sune la poliție, la salvare, peste tot. Temporar, dispari. Nu ești violent, dar deranjezi ochiul.

Nu suntem invincibili, oricât de morali și prudenți ne-am da.

Ianuarie. Acoperit de două pături pe bancă, prima de lână, a doua de zăpadă, Andrei își sufla în mâinile înnegrite de ger. Fiica mea i-a pus o brățară cu cruciuliță pe mână.

Februarie. Andrei este internat la Obregia. Personalul medical s-a mobilizat remarcabil. După articol, în cursul săptămânii, sunt pe telecomunicare, răspund oamenilor interesați să facă donații cumva, căutam soluții împreună. Numai pârghia esențială, deschiderea contului, nu o găsim, noi, câțiva. Andrei mă sună zilnic, să mă întrebe dacă trec și sâmbăta viitoare pe la spital și dacă oamenii chiar îl vor ajuta după articolul din ianuarie. După cinci ani pe străzi, doarme pe saltea goală. Cearceaful alb și-l pune sub pernă. Așa l-a învățat strada, Banca. Pe tare, pe rece, pe rigid. Exact ca soldatul din film care, sub șocul războiului, întors acasă, se culca pe jos. Probabil, că durerea fizică mai domolește, astfel, hidra sufletească.

Martie. Săptămâna viitoare, Andrei trebuie să părăsească spitalul, cele 45 de zile legale de spitalizare au trecut. Îmi spune, cu demnitate forțată, că dacă nu am rezolvat nimic după articol, se va întoarce pe bancă. Nu am putut să-i zic că băncile din zona noastră au fost ridicate. Părea mulțumit că, totuși, are buletin provizoriu, asigurare medicală și doar, pentru că eu l-am rugat, va accepta să i se facă dosar pentru pensionare pe grad de invaliditate. Nu se consideră inapt de muncă. Povestește că i s-au făcut investigații neurologice, trebuie să facă gimnastică medicală și operație la coloană. Deși nu-i place cum sună o pensie de acest fel, a înțeles că este decizia corectă.

Laura M. din Paris, prin rudele ei de aici, Adela și alți, doi, trei  oameni l-au vizitat, anonimi angajați în poveste, fără trâmbițe.

La momentul acesta, un ONG ar fi soluția pentru Andrei, organizație care să-i deschidă un cont caritabil. Dar care?!

Un cărucior pentru mobilitate. De la cine?!

Un laptop funcțional, nu vechituri descompuse… De unde?!

Soluția: Andrei, cu o pensie de invaliditate, job de laptop, într-un centru social decent. Să se pună cu picioarele pe pământ.

Realitatea: Andrei se întoarce în stradă, săptămâna viitoare, nu va avea cine să-l ducă la recuperare locomotorie, va merge, iar, ținându-se de pereții blocurilor.

Toți suntem deosebit de ocupați, cu vacanțe, cu serviciu, cu emisiunea preferată.

Fiicele mele i-au luat un telefon cu abonament de la Digi, cu acces la internet, să-i țină de urât în spital. În primele două nopți de când l-a primit, a aplicat de pe telefon la 98 de joburi la ”domiciliu”  (IT, traducător).

Andrei a scris, în neștire, din groaza că va reveni în stradă.

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->