„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Biserica cu semne zodiacale, care a coborât din deal

de

Azi, de Dragobete, am pus deoparte dragostea omenească, și m-am gândit să vorbesc despre felul în care Dumnezeu a unit printr-un loc oameni care nu s-au cunoscut, la distanță de sute de ani între ei, din epoci diferite, ideologii diferite: Biserica Schitul Maicilor cu hramul Buna Vestire. Acum două secole și jumătate, pe vremea voievodului Nicolae Mavrocordat, era prin părțile Bucureștiului, o domniță de neam rusesc, pe care o chema Tatiana Hagi Dina. După o perioadă de robie la otomani, cum a scăpat de supliciile experienței, domnița s-a călugărit și a ctitorit o biserică pe Dealul Spirii (colină ce purta numele unui doctor bogat al vremii). Adică, acolo unde se află acum Casa Poporului. Carol I ar fi gândit reconceptualizarea locului, însă, în perioada totalitarist comunistă, Ceaușescu a și făcut-o, într-o manieră de sistematizare particulară. Pe deal, se afla Cartierul Uranus, nume din mitologia greacă, Zeul Raiurilor. Din cele 9002 de imobile ale locului, două au scăpat de teaca demolării, prin Eugeniu Iordăchescu, supranumit, Inginerul Raiului, care a plecat în lumea celor drepți, în ianuarie 2019. Este vorba de Biserica Schitul Maicilor și Biserica Mihai Vodă, care au coborât colina, ca să mă exprim inginerește, prin translare, adică pe șine de cale ferată.

Prin anii 80, ing. dr. Eugeniu Iordăchescu căuta soluția tehnică prin care să salveze bisericile, după cum spunea, ”mă frământa ceva, care nu mă lăsa”. Într-una din zile, când se afla acasă, și-a pus o întrebare aparent banală: ”Cum merge un ospătar în local cu o tavă cu pahare cu apă, șampanie (…), cum să fac asta cu un element așa rigid?!” Și a găsit soluția. Sub biserica cu greutatea de peste 700 de tone, a fost turnată o placă de beton cu o înălțime de 1,68 m, sub care s-au fixat niște piloni hidraulici. Așa a fost translată biserica pe șine, în iunie 1982, pe o distanță de 245 de metri.

Pentru că presa internațională a fost uimită de ”monumentul care traversează strada”, comuniștii au bifat evenimentul în tezaurul realizărilor socialismului, ”o nouă înfățișare demnă de epoca noastră (…), o premieră tehnică de concepție originală brevetată ca invenție românească”.

După o lună de la această premieră mondială, mica biserică în stil brâncovenesc, a fost închisă, fiind redată credincioșilor, după 13 ani, prin 1995. Aici, se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, adusă de ctitorița Tatiana, reprodusă și de către Arsenie Boca, iar, în altar, la piciorul Mesei de Jertfă, sunt păstrate fragmente din moaștele Sfinților Nicolae si Haralambie.

Pe mine, m-au surprins însă două elemente, ambele legate de același spațiu: pridvorul. Am zărit, pe tavan, semne din zodiacul european care tivesc medalionul care-l reprezintă pe Isus, a căror semnificație nu am înțeles-o.  Preotul paroh mi-a spus că simbolurile se regăsesc și în biserici din Moldova și că nu au vreo legătură cu zodiacul. Dar nici nu se știe cu ce au. Poate că așa se însemnau lunile anului, nu înțeleg nici acum ce a vrut pictorul anului 1726 să arate aici. Și, poate pentru că nu știu, devine mai frumos.

Celălalt element m-a descumpănit. Pridvorul este închis din 1995 cu ferestre cu geam termopan, în condițiile în care, oriunde în lumea asta, restaurarea înseamnă școală multă și fidelitate pe original. Când am zărit termopanul cu profile albe, mi-a fugit gândul la perioada comunistă în care ne închideam balconul ca să facem o bucătărie. Posibil, din rațiuni de protecție a picturii murale s-a pus geamul ăsta de aprozar, dar, tot îmi e dificil să rezonez cu alegerea.

Biserica din Strada Antim respiră între blocuri înalte, dar, mai are, în vecinătate, alte două obiective, școala pe unde a trecut și Florian Pittiș, construită de Fundația lui Petrache Poenaru, creatorul “condeiului portăreţ fără sfârşit, alimentându-se singur cu cerneală” și Mănăstirea Mitropolitul Antim Ivireanul.

… O postață de pământ îți spune într-o clipă mai multe decât ai afla, uitându-te, simultan, la 100 de canale TV. Îmi zicea un taximetrist, vara trecută, că merge cu familia la Istanbul, în fiecare an. Minunată despre câte poate avea locul acela, eu neajungând până acum, acolo, l-am asigurat că aflasem că orașul acesta nu se poate vizita într-un singur sejur. Mi-a dat dreptate. În fiecare an, merge la același hotel, dar, mereu, sunt alte spectacole, alte dansatoare, alte petreceri tematice, nici nu are rost să ieși din complex.

Cam despre acest complex este vorba.

 

Foto: Lea Ofițeru

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->