„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR – Despre avatarurile adolescenței, cu dr. Raluca GROZĂVESCU

de

Eu cred că ”barza” aduce un copil care ține în mâini un săculeț cu putere divină pentru mamă, altfel, nu-mi explic cum o fată boemă devine mama Diesel. Dacă, pe lumea asta, pentru orice job, ai nevoie de specializare, să fii mamă este muncă nenormată, unde crezi că ești profesorul, când, de cele mai multe ori, ești elevul. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ales ocrotitoarea sufletelor pe nume Lea și Ina. Cred că până pe la 12-13 ani, El a fost aici pe segmentul de intervenție, iar, de acolo, mi-a dat liber arbitru să duc adolescența lor simultană, intervenind ca Profesor, în sesiunea de corigențe. În devenirea ființei, pe axa Om Copil, cu inflație de zâmbete, ”te iubesc-uri”, surprize, și Om Matur, se interpune Omul Adolescent, în care copil și părinte se angajează pe fluxuri de comunicare elev – profesor, și, mai dificil, profesor – profesor: părintele reclamă că le știe pe toate; copilul se răzvrătește că nimeni nu a observat că ”trăiește pe picior mare”, a trecut de la măsura 33 la 39; părintele își cumpără liniștea oferind cadourile reclamate, cu insistență, de copil, și tot așa. În esență, părintele nu și-a adaptat comunicarea la noul om – adolescentul – care trece prin schimbări incredibile în creștere și încearcă, cum se pricepe, să le facă față. Ca să-mi înțeleg fetele, aflate în toiul adolescenței, m-am pus în pielea lor, răsfoindu-mi jurnalul de adolescență.

”7 octombrie 1986: Jilo nu mai mi-a scris, credeam că însemn ceva. Mi se pare că toată familia e împotriva mea, nimeni nu mă înțelege, vorbesc la pereți. De ce toate astea? Adolescența nu este așa cum am visat-o?! Sunt timidă la școală, eu care urcam pe scene, ce e cu mine?! Și un banc, dacă-l spun, nu râde nimeni, am emoții. Ce ghinionistă sunt, toate colegele au prieten, aveam și eu prima corespondență! 9 octombrie 1986:  Mi-a scris Jilo, ce fericită sunt! Atât de simplu și frumos. Mi-a adus Amalia scrisoarea, nu pot să le primesc acasă…, tata. Oare cât va dura această fericire?! Este eroul care mă va scăpa de aici. (…) Mă strigă mamaia la masă, oamenii ăștia nu mă lasă să respir! (…).  nimic nu mă mai bucură, nici cadourile, nici notele… Nu știu ce e cu mine. ”

Citind jurnalul, înțeleg cumva ce se întâmplă cu copiii mei, trecând de la o stare la alta, dar, a venit timpul să fiu informată de la capătul celălalt al axei, de mamă. Așa că un profesionist de top este o binecuvântare pentru noi, ca părinți, și, în general, ca oameni: Dr. Raluca Grozăvescu, medic primar Psihiatrie Pediatrică la Spitalul Clinic de Psihiatrie ”Prof. Dr. Al. Obregia”, asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”.

– Dacă fiecare copil este unic, cum se poate adapta părintele la educație personalizată?

Părinții se adaptează la copil și au la dispoziție propria minte și propriul suflet, precum și tot ce au învățat din experiențele lor. Inclusiv, tot bagajul pe care l-au moștenit și l-au învățat de la proprii părinți sau de la alte persoane importante din viața lor. Și instinctele.

Principiile educaționale sunt, de multe ori, aceleași, variind, desigur, în funcție de valorile familiei și socioculturii respective. Drumul pe care se ajunge la ele este, însă, diferit. Nu trebuie să uităm că relația părinte – copil este cu dublu sens, copilul venind cu particularitățile sale, astfel că se poate spune că, prin comportamentul său, copilul își modelează părinții. De cele mai multe ori, nici măcar frații nu pot fi educați cu aceleași metode chiar dacă sunt urmărite aceleași principii educaționale.. Adică ce merge la unul poate să nu meargă la celălalt / ceilalți.

Pentru a crește frumos, un copil are nevoie de la părinți / părinte de două ”ingrediente” principale: să se simtă iubit și să se simtă în siguranță. Dar pentru a i le putea oferi trebuie să petrecem timp cu el, să încercăm să îl ascultăm atent pentru a auzi ce spune cu adevărat, să înțelegem nevoile lui particulare și să-l ajutăm să țină drumul drept, aceasta implicând și limite. Și să îl ocrotim și să îl facem să se simtă ocrotit indiferent ce face și ce vârstă are. Să-l ocrotim fără să îl sufocăm și fără să îl facem să se simtă neajutorat. Să știe că, dacă are nevoie, suntem acolo. Dar să-l învățăm și să-l lăsăm să zboare. Și cum am spus, să-l iubim: mereu, profund și necondiționat. Și să îl facem să simtă asta. Să se simtă unic și prețios.

Nu e ușor, mai ales că nu e ca o lecție pe care o înveți și o spui apoi pe de rost. Datele problemei se schimbă continuu. Se schimbă copilul, ne schimbăm noi ca părinți, se schimbă relațiile dintre noi. Și pe lângă toate acestea apar bucurii, necazuri, încercări, sarcini, dorințe, visuri.

– Eu nu cred în conferințe de parenting. Îmi pare o afacere, vin, să zicem, 100 de părinți, adică 100 de abilități de întelegere, pentru educația a 100 de copii, adică, alte 100 de caractere. Avem, deci, un caleidoscop de 200 de elemente la care se livrează un sistem unic de reguli. Ce părere aveți?

Nu cred că sunt ceva rău în sine, aș spune chiar dimpotrivă. Problema este că unii oameni pot privi conferințele, atelierele sau cărțile de parenting ca și cum ar fi un panaceu. Ele sunt o modalitate de a sensibiliza populația la anumite principii și metode, precum și la unele probleme care pot apărea în urma unor greșeli educaționale. Pot fi o parte din educația generală pentru sănătate, dar nu trebuie văzute ca o rezolvare rapidă și eficientă a tuturor problemelor care țin de educație.

Un alt aspect este că unele informații nu sunt întotdeauna prezentate corect sau pe înțelesul participanților și îi fac pe părinți să se simtă neștiutori și neajutorați.

Dacă se reușește captarea interesului, învățarea unor metode eficiente și creșterea încrederii părinților în propriile forțe prin dezvăluirea propriilor resurse atunci aceste conferințe pot fi benefice, cu adevărat. Cred, deci, că e bine să învățăm niște principii și metode educaționale, dar cred, totodată, că nu există rețete de crescut copii.

– Creierul, organul cel mai imprevizibil din noi, culmea, este managerul de facto al trupului. Si dacă șeful comandă „Pericol, la atac!”, subalternii – inima, tensiunea arteriala, stomacul, ficatul – cu viața lor armonioasă de dinainte, o iau razna. De ce ne îmbolnăvim „de inimă rea”?

Trăim în secolul vitezei, uneori nu avem nici un răgaz să ne gândim ce vrem, încotro mergem, cine vrem să devenim sau ce ne place să facem. Sau, ca să-l parafrazez pe Marin Preda, timpul nu mai are răbdare. În această vâltoare, alergăm cu ochii pe ceas, ridicăm sau ni se ridică tot mai sus ștacheta și nu reușim să ne bucurăm suficient de ceea ce avem. Ne îngrijorăm permanent pentru orice și nu cerem sau (credem că) nu avem la cine să cerem ajutor.

Creierul comandă totul și dacă e afectat de suprasolicitare sau de emoții negative intense precum îngrijorare excesivă, teamă de eșec, disperare suferă și trupul. Și ne dă semnale. Alfred Adler vorbea de ”jargonul organelor”.

Pe de altă parte, optimismul, curajul, grija față de propria persoană și de ceilalți, iubirea, buna înțelegere, ne ajută să trecem mult mai bine și peste bolile fizice.

–  Bolile psihice sunt o constantă în vremuri, dar denumirile lor au o dinamică spectaculoasă. La ce ajută aceste mutații lexicale, dacă vorbim despre același areal de simptome? Nu ne-am complicat pentru diferențe vagi?

Unele tulburări psihice și-au păstrat denumirea, dar s-au schimbat într-adevăr multe în taxonomia psihiatrică, pe măsură ce s-au aflat mai multe lucruri și s-au nuanțat criteriile de diagnostic și entitățile clinice.

Sunt și denumiri care s-au schimbat în încercarea de a destigmatiza persoanele suferinde, pentru că acele denumiri au căpătat în timp conotații peiorative. De exemplu, isteria, oligofrenia, debilitatea mintală, imbecilitatea, idioția sunt termeni care nu se mai folosesc. Nici bolile psihice nu mai sunt numite boli, ci tulburări psihice.

Cât despre constanța lor în timp nu putem spune că tulburările psihice au rămas la fel, cu rare excepții (de exemplu, schizofrenia a avut o prevalență relativ constantă de-a lungul timpului), bolile, la fel ca și oamenii, se schimbă. Tulburările de neurodezvoltare precum tulburările din spectrul autist au avut o creștere dramatică a prevalenței în ultimele decenii.

– În completare, citești un prospect și găsești o arie de tratare  a minim patru maladii. Care este locul comun, în această idee?

Nu știu dacă am înțeles corect întrebarea, dar există leacuri comune pentru unele boli cu simptome diferite, pentru că există în acele situații un substrat biologic asemănător.

– Când am născut, citeam în maternitate o carte despre creșterea copilului 0-1 ani. Medicul de gardă mi-a zis că, mai degrabă, aș citi despre pubertate? De ce ne e frică de pubertate, am trăit-o și noi, pare o curbă strânsă în vremurile noastre?

Pubertatea e o etapă fiziologică, adică normală. Ca glumă, aș putea spune că, dacă e o boală, am suferit cu toții de ea și ne-a trecut. Dar nu e de glumit cu pubertatea. E o etapă dificilă a dezvoltării pentru că, pe lângă schimbările fizice și psihice care apar, toate sarcinile vieții se complică și vin peste noi: sarcinile privind școala și profesia, grupul de prieteni, relațiile de iubire.

Multe probleme pot apărea nu de la pubertatea în sine, ci de la dificultățile de a ne adapta la schimbările care vin abrupt peste noi. De exemplu, sunt multi părinți care nu observă cât a crescut copilul lor și le e greu să își schimbe comportamentul.

– Comunicăm mai mult cu copiii decât au făcut-o părinții noștri, aveam și noi acces la informație.  Citeam în neștire, teme rigide și stufoase. Ce s-a schimbat în mediul lor? Libertatea e rea?

Libertatea nu e rea, doar că, uneori, este înțeleasă greșit. Libertatea mea trebuie să țină seama de libertatea celorlalți, să fii liber nu înseamnă să faci tot ce îți trece prin cap.

Legat de accesul la informație: eu vin din vremuri în care accesul la informație era pe căi strâmte și grele și mă bucur enorm că acest lucru s-a schimbat. Acum e foarte simplu să obții informatii, dar multe sunt false sau inutile și pe altele nu punem preț, pentru că știm că le putem găsi oricând, fără prea mare efort. Si de multe ori, nu aprofundăm, nu ne bucurăm de informații care poate ne-ar ajuta, ne-ar îmbogăți și ne-ar înfrumuseța viața. Orice epocă are tarele ei.

Și mai este și accesul facil al copiilor la informații nepotrivite. Nu trebuie să-i dăm bebelușului mâncare pentru adulți.

– Îmi par mai fericiți copiii din mediul rural. Nu am auzit acolo de sinucideri la adolescență, am contact des cu mediul, de acolo provin. Și ei au teme, și ei au internet, și ei au presiuni, dar fac față.

Nu știu dacă sunt mai fericiți copiii din mediul rural. Dar, în ceea ce privește bolile psihice, nu cred că apar mai frecvent la oraș. Poate că cei de la oraș ajung mai repede la medic.

Avantajul copiilor de la țară, dacă nu au condiții grele de viață, este că se pot bucura mai mult de natură, de animale și chiar unii de alții, se pot întâlni mai ușor pe uliță să se joace împreună, familia e mai adunată, au bunici, unchi, mătuși, verișori la câteva case distanță. Și sunt mai căliți. Dar depinde mult de cum sunt crescuți.

– Din cinci prieteni, patru au probleme cu copiii la pubertate. Nu e cam mult? Unul merge la psiholog, altul la homeopat și la alte terapii complementare. Cum s-a ajuns aici?

Sunt multe lucruri care ne fac rău, nu avem timp unii de alții, ne ocupăm timpul cu tot felul de activități inutile, stăm prea mult în casă la televizor, sarcinile sunt prea multe sau prea grele. Pubertatea este o perioadă mai vulnerabilă și multe probleme se accentuează și încep să se vadă.

– Câți copii vedeți într-o săptamână și ca dominantă, din ce categorie de vârstă?

 Cam 50 – 60, uneori și mai mulți, copii și adolescenți de toate vârstele.

– Cum gestionați preaplinul de afecțiune al copiilor tratați? Când ieșiți pe ușă spitalului, se furișează și o poveste, în stradă? Vă amintiți una care v-a marcat?

Fiecare copil și fiecare familie spun o poveste. Dacă nu asculți atent și nu afli poveștile lor, ca psihiatru, înseamnă că n-ai făcut nimic. Înșiruirea unor simptome fără poveștile din spatele lor nu te ajută să ajuți. V-aș povesti, nu una, ci foarte multe, nu cred că mi-ar ajunge o mie și una de nopți, dar sunt destul de rigidă din punctul acesta de vedere. Nu pot face publice nici măcar mici fărâme din poveștile pacienților mei. Vreau doar să le mulțumesc pentru ele, pentru încrederea de a le împărtăși și pentru lecțiile pe care le-am primit și pentru felul în care m-au îmbogățit profesional și sufletește.

Dar nu v-am răspuns la prima parte a întrebării… e copleșitor uneori, mai ales, când te inundă suferința copilului și părinților sau când dai veștile rele și trebuie să rămâi în picioare, dar asta te face să te străduiești să faci tot ce îți stă în putere și chiar să forțezi limitele până unde nici nu credeai că e posibil. Și asta îți întregește sensul existenței și te face să simți că trăiești o mie de vieți. Și cu bune și cu rele. Să fii împreună cu ceilalți la modul profund este unul dintre privilegiile profesiei mele.

– Am auzit că unii chirurgi in SUA merg pe mâna lui Dumnezeu, în bisturiu, adică se roagă înainte de intervenție, procedura medicală devenind, astfel, complementara credinței. Aduce a misticism, credeți că există o conexiune în vindecare?

Dumnezeu nu e american. Cred că se roagă majoritatea chirurgilor din toată lumea, poate mai mult decât alți confrați: sala de operații este o răscruce unde ești foarte aproape de divinitate. Dar și alți doctori se roagă. E un dicton latin care spune ”Medicus curat, natura sanat” și sunt de acord cu el, dar înlocuiesc ”natura” cu ”Dumnezeu”. Când te lupți cu boala și moartea ești obligat să îți pui multe întrebări. Adică nu te obligă nimeni, pur și simplu, îți vin în cap și cauți răspunsuri. Dar cred că Dumnezeu e acolo cu tine și cu pacientul. Și da, de foarte multe ori Îl rog să mă ajute, să îmi lumineze mintea.

– Mulți merg la psihiatru, dar evită să spună, mulți manageri de top iau antidepresive, de ce există prejudecăți în asumarea unui tratament psihiatric? Pentru mine există doar „ne-bun”, adică om rău. N-ar trebui o politică de promovare pentru a avea curajul asumării?

Aș îndrăzni să spun că orice om traversează cel puțin un episod de boală psihică de-a lungul vieții. Din păcate, mulți nu cer ajutorul de teamă, rușine sau necunoaștere. Se amână astfel intervenția necesară și consecințele pot fi foarte grave și în ceea ce privește boala, dar și în ceea ce privește calitatea vieții, familia, școala, profesia. Întreaga viață poate fi afectată major. Atitudinea generală este că, dacă nu reușești să ieși singur din boala psihică, dai dovadă de slăbiciune sau lipsă de voință. Tulburările psihice sunt considerate încă – din păcate – boli rușinoase. Dacă ai ulcer, te îndeamnă toți să mergi la medic și să te îngrijești, dacă ai depresie, ți se spune că, dacă vrei, poți să îți revii, ”de tine depinde”. Trebuie să învățăm că nu e rușine să te ocupi de minte și suflet. Și că și creierul se poate îmbolnăvi, la fel ca oricare alt organ.

 – Câțiva pași igienici ai părinților unui copil depresiv.

Depresia înseamnă pierderea bucuriei, descurajare și abandon, retragere. Dar și pierderea iubirii de sine. Părintele trebuie să asigure sprijinul, căldura, îngrijirea rănilor. Și trebuie să își facă copilul să se simtă iubit și prețios. Uneori nu ne dăm seama ce conținut pot avea unele mesaje banale ”nu pot veni maine pentru că am niște probleme la serviciu, aveți loc peste două săptămâni?”

– Adicțiile la alcool, drog, jocuri de noroc vin din gene, din circumstanțe sau dintr-un mix dintre cele două?

Există o vulnerabilitate genetică dovedită, dar și mediul are o contribuție uriașă. Și când spun mediu mă refer la îngrijire, educație, puterea exemplului, neglijare, abuz, neînțelegeri, tensiuni, lipsa sau pierderea valorilor, înstrăinarea, lipsa limitelor. Și la multe altele.

– Doamna doctor, daca ar fi să dați o definiție iubirii raportată la profesie, care ar fi?

Nu mă pricep să dau o definiție a iubirii, în materie de iubire definițiile mi se par seci și necuprinzătoare. Încerc să vă spun câteva cuvinte, totuși.

Din perspectiva profesiei: iubirea înseamnă să îți pese, să fii acolo, la bine și la rău. Să îngrijești și să alini, să suferi și să te bucuri împreună. Nu cred în detașarea medicului ca mijloc de autoapărare. Iubirea din perspectiva medicului sau terapeutului este, cred, una părintească.

– Eu cred ca un om depresiv nu se poate vindeca, ci va fi în negociere cu vulnerabilitatea lui, toata viața, până va ceda și o va iubi ca parte din el.  Există despărțiri definitive de o boală psihică?

Chiar dacă în psihiatrie nu prea vorbim de vindecare, nu trebuie să privim boala ca pe o parte din noi. E ca și cum am considera că lichenii sau omizile fac parte din copacul pe care îl invadează. Chiar dacă boala ne schimbă mult modul în care trăim, ea trebuie externalizată, adică trebuie văzută ca altceva, nu ca parte din noi.

Pe de altă parte, pentru a ajunge la sănătate trebuie să ne cunoaștem mai bine, să fim într-o conexiune mai bună cu propria persoană, să conștientizăm vulnerabilitățile, dar și resursele, ”punctele tari”, dorințele, valorile, aspirațiile, talentele.

Există și despărțiri de boala psihică, dar cuvântul ”definitiv” poate fi folosit doar retrospectiv. Nu putem fi siguri niciodată că nu mai apare un alt episod de boală. Nici dacă nu am avut unul în trecut. Dar trebuie să ne antrenăm să îi facem față.

– Să ne imaginam un scenariu –  Ziua Porților Deschise în Spitale, cu informație de calitate livrată de medici, aplicabilă în viața noastră. Pe ce ar fi construit mesajul dvs. ?

Pe nevoia de educație și pe grija față de propria persoană și față de ceilalți.

– La capătul celălalt al Centenarului, doctorul, preotul și învățătorul erau triunghiul spiritual al omului. La acest capăt, încă mai cred în acest triunghi, mai mult decât în Piramida lui Maslow. Ce părere aveți, cum putem rămâne în liniște cu noi înșine? 

De fapt, în acest triunghi este vorba despre educație, sănătate și spiritualitate. Dacă ne îndepărtăm de ele, ne îndepărtăm de noi înșine.

Cum putem rămâne în liniște cu noi înșine? Cred că ne-ar ajuta să fim mai atenți la propria persoană, să fim mai prezenți în propria viață, să fim mai atenți la ceea ce iubim și prețuim.

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->