„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR – Floareo, dar proști mai suntem! Să ducem ghetele înapoi, că pe banii ăia mai luam trei sferturi de pământ!

de

De vorbă cu un funcționar public. Alina Șerban.

Despre Centenar.

Oare câți dintre noi ar mai înfăptui conștient o jertfă? Câți dintre noi s-ar mai simți mândri să îmbrace sau să respecte o uniformă militară? Hai să închidem ochii, noi, cei de acum, și să ne proiectam în urmă cu 100 ani. Atât. Fiecare își face, apoi, propria analiză. Inima îmi zice că am fost un popor curajos și că, prin 100 de ani, am pierdut curajul. Cam câți am fost curajoși în comunism, să zicem?!

Culoare de epocă.

Oamenii au știut, în ciuda vremurilor, să vadă și partea plină a paharului, altfel, cum ar fi ajuns Maia, acum, la 90 de ani, căci viață ușoară n-au avut.

Lui tataie, de pildă, i s-a negociat dreptul la viață, da, sună, incredibil! Apărea într-o familie care avea deja patru băieți acasă. După ce i-au tăiat cordonul ombilical cu secera la treieratul grâului, în plin câmp, omul și-a întrebat nevasta ”Ce facem Floareo, îl ducem acasă sau îl lăsăm pe câmp?” Au hotărât, totuși, să-l ducă acasă. La Malu, boierul Dorobanțu pe tarlaua căruia s-a născut tataie, le-a oferit un galben, iar străbunicii, în semn de recunoștință, l-au botezat Dobre. Cu acel galben, au cumparat câteva pogoane de pământ.

Apoi, când avea 4 ani, tataie a fost dus la bâlciul de Sfânta Maria și a fost cadorisit cu o pereche de ghete. O fericire! Ajuns acasă, străbunicul și-a făcut procese de conștiință că a fost o cheltuială prea mare și i-a zis femeii “Floareo, dar proști mai suntem! Să ducem ghetele înapoi, că pe banii ăia mai luam trei sferturi de pământ. Plus ca mai avem patru, și la ăștia nu le-am luat nimic.” Tataie, tot timpul ne povestea episodul ăsta cu lacrimi în ochi.

Altă rămurică din arbore, bunica maternă, mezina unei familii cu patru fete. După a treia fată, străbunica a avut un băiat care a trăit doar câteva săptămâni… Cum străbunicul voia neapărat și un băiat, a venit pe lume și al patrulea copil, care nu a fost niciun Radu… ci Rada, Maia. Este interesant și destinul ei. Copil fiind, a intrat pe mâna unui medic după un accident de copilărie (un ac de cusut i se înfipsese într-o venă). Vâzând-o așa frumoasă, dar săracă, medicul i-a făcut o ofertă bunicului pentru a-l determina să i-o dea spre adopție: “Domnule Dan, o dau la școală, va învăța carte la București!”. ”Nu o dau domnu doctor, ne-om descurca cumva. Să fim noi sănătoși, că sănătatea e singura pe care nu o pot cumpăra chiaburii”.

Și s-au descurcat. Au făcut toate fetele patru ani de școală în sat, la vremea aceea era lucru mare. Apoi, au asigurat zestrea de intrat în rândul lumii: o bucată de pământ, o mașină de cusut, o ladă de zestre și o bivoliță. Toate fetele învățaseră croitorie să fie independente ca muncă, prin viață. Asta a fost prioritatea străbunicului. Maia a fost curtată de mulți băieți, dar acel coup de foudre a venit la 20 de ani, vârstă la care se considera a fi fată bătrână. Spunea că atunci când l-a cunoscut pe tataie a văzut Soarele. Au făcut nunta în iarna aia istorică din 1954, când zăpada era cât casa. Au săpat o potecă și s-au plimbat cu șareta prin alb. Altfel, au dus o viață simplă, cu griji, cu muncă, iar, asta i-a ținut sănătoși. În felul lor, erau liberi.

Emoțional, suntem daci, romani, slavi?

Venim singuri și plecăm singuri, nu pe origini, rasă, confesiune, emoție. Dar ca să-ți răspund, suntem latini, că, altfel, de ce ne simțim mai bine în Spania și Italia, nu în UK, Germania sau Austria?! Așa mă simt eu, emoțional vorbind.

Scenariu: turist străin în România, ce te atrage din prima?

Aș fi din categoria ce țară frumoasă, dar unii oameni… Cobori din avion și ajungi să te lovești de negocierea cu taximetristul, prima impresie… Aici se rupe filmul, practic. Pare un clișeu, dar omul sfințește locul, ne rămân peisajele.

Ca turist străin, toamna, m-aș opri undeva în Maramureș, pe Valea Izei, într-o casă tradițională, pe o prispă din lemn plină de tufanele, privind cum se ridică ceața dimineții, cu miros de iarbă proaspat cosită și mâncând pâine caldă cu slănină, muștar și zacuscă. Asta m-ar atrage, peisajele din Maramureș și Transilvania. Tradițiile. Cred ca sunt cele mai frumoase din Europa, sincer. Și oamenii simpli de la țară. Au atâtea de povestit… Iarna, în mansarda unei case vechi din București, iar, vara, cu cortul la Sandalandala, unde aș mânca scoici și pește și aș bea numai prosecco. Primăvara, pentru că sufăr de astenie, mi-aș face bagajele și aș pleca în țara de origine. Nu m-am hotărât care e aia. 🙂

Ce nu-ți place?

Femei care fumează în mers, pe stradă, grupuri care se lăbărțează pe tot trotuarul, parinți care-și târăsc, la propriu, copiii către școală sau care-și hrănesc copiii la un 7 matinal, cu pizza, în metrou. Bărbații și tinerii, în general, care nu oferă locul în transportul public, ca să aibă un locușor cald pentru gadgeturi.  Oameni care fac rău gratuit, în mod intenționat, uitând că roata e rotundă și se tot învârte. Orgolioșii care nu pricep ce e aia noțiune de echipă. Profesorii obtuzi care nu vor sa iasa din bula lor: comentarii, citit n pagini, lucrat la matematică, 30 de pagini. Cred că, pentru mine, vor fi o provocare ședințele cu părinții. Ah, și orele de religie. Ai înțeles de ce naiba e nevoie de religie în școli?! Eu, nu. Lipsa educației se reflectă cel mai mult în stradă.

Amintire în ramă comunistă.

Născută în 82, îmi aduc aminte, mai degrabă, de galantarul de dulciuri. De mirosul cojilor de portocală, uscate pe sobă, de bomboanele poleite din pomul de Crăciun. Se chema provocare să savurezi bomboana comunistă: treceai de stratul subțire de ciocolată, dădeai de miezul dur și tare ca piatra unde aplicai tehnica acadelei. Ah, și mai era înghețata Polar, pe care bunicul Dobre, muncitor pe șantiere în Giurgiu, mi-o cumpăra după muncă și, pe rata până la țară,  îmi aducea Polarul, versiunea sahariană. Ce bucurie și la prima gumă de mestecat, avea forma unor țigarete!

Oricum, deși eram copil, marea devoratoare de dulciuri din casă rămâne mama. Vedeai, de la o zi la alta, cum se mai ducea o bomboană din pom, toți știam cine trecuse pe acolo…

Iarăși, uite, îmi mai amintesc de kitsch-urile decorative pe care le ștergeam de praf, peștele de sticlă, pescarul din porțelan chinezesc, coșarul. Măcar erau din materiale autentice, era inflație prin toate casele cu aceste bibelouri, pe atunci.

Trasee de educație, profesionale.

Mă visam la catedră, ca profesoară de geografie, așa că mi-am luat licența în Geografie Didactică, la Facultatea de Geografie, Universitatea București (reușisem la trei secții la care aplicasem, eram cam 7-8 pe loc, pe-atunci). Însă, când am trecut prin practica pedagogică din anul terminal, a venit revelația – m-am prins că n-am nici nervi și nici răbdare să gestionez 30 de copii într-o singură oră. Spre binele lor, am abandonat ideea și m-am angajat în privat.

La fiecare job, am mai adăugat o specializare, nu trebuie să te oprești din educație, odată ce ai terminat școala. Mereu mai e ceva de învățat. Master pe Mediu, cred că voiam să salvez planeta, altul pe administrație publică la SNSPA. Ca o constantă, am lucrat ca funcționar în administrația publică locală, iar, după o scurtă carieră bancară, am revenit, dar, în cea centrală.

A fi bun necondiționat.

Nu-mi place să vorbesc despre latura asta. Dar, hai să zicem, generic: donații, fie îmbrac un copil de sărbători, fie dau bani oamenilor strazii, fie dăruiesc hainele și jucăriile copilului meu, fie donez lunar pentru construcța unui spital. Trebuie să recunosc că atunci când dăruiesc, mă simt bine. Este o latură pe care nu am educat-o, am moștenit-o de la mama.

România, peste 100 de ani.

Fix ca în cartea lui Yuva Harari, plină de roboți. Un fel de StarTrek. Încerc să-mi imaginez școli fără icoane pe pereți, cu programe revoluționare, cu manuale interactive, cu profesori cu har, mai multe școli decât biserici. Deschidere spre diversitate, educație, bref, evoluție.

Rezident în altă țară sau turist?

Turist, călătoresc cât pot. Nu am plecat nici când am fost ofertată cu o bursă Erasmus, prin facultate. Pe viitor, însă, dacă, ipotetic, situația va deveni gri, și din gri, neagră de-a binelea, pentru copilul meu, aș face-o.

Ce are satul si nu are orașul?

Liniște, bunătate, sunete, cafea la ibric cu apă de fântână.

Ce are orașul și nu are satul?

Poluare, trafic, supraaglomerarea care ne omoară, dar, necesitatea ne ține pe aici. Uite, citesc că milionarii își gestionează afacerea din vile de prin Alpi, Toscana, sate corsicane sau cabane din Aspen. Au lăsat oțelul din zgârie nori pentru lemnul și piatra din cabanele împrăștiate în locuri liniștite.

Iubirea este…

Un biolog ar zice că e mix de chimicale ce invadează creierul cu efecte asemănătoare heroinei. Un filosof ar așeza-o într-o aglomerare abstractă de metafore și de nuanțe. Un psiholog, într-o combinație complexă de elemente. Apoi, zodiacul zice că, pentru mine, ca Scorpion, iubirea este totul.

În realitate, pentru mine e o îmbrațișare, o strângere de mână, un sărut, o încurajare, un sms la momentul potrivit, un gest simplu reprezintă infinit mai mult.

Când băiatul și soțul mă iau în brațe și ne pupăm toți ”ca o familie, mami ” cum zice Petru, iată  momentul în care simți că nu ți se mai poate întâmpla nimic, că ai forță să faci orice. E medicamentul care vindecă orice, oricând. Si cum să nu simți iubire, când te îmbrățișează nu, unul, ci doi bărbați? Petru e iubitul meu nr.1. Iar când spune “Te ubesc mami”, ei, bine, asta e clipa când afli că iubirea te poate topi.

 

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Foarte frumos, Alina!

    Ioana 8 decembrie 2018 12:04 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->