„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR – Ina și Lea, epic și liric

de

Verzi și uscate cu fiicele mele, Ina și Lea Ofițeru.

Iubirea.

Ina: Mi se pare singurul sentiment care ne îmbunătățește pe fiecare dintre noi. Atunci când iubești, devii mai bun și cu alții, orice lucru minor din jur devine extraordinar. Când iubești nu mai ai timp să fii trist, ești fericit în continuu, ești mai pozitiv cu tot ce se întâmplă în jurul tău. Mie nu mi se pare că iubirea poate să treacă între doi oameni atâta timp cât simți că persoana de lângă tine este cea cu care vrei să fii la infinit, și peste viață. Cel mai mult îți dai seama de un om că-l iubești în absența lui. Atunci când iubești, devii cea mai bună versiune a ta, evoluezi sufletește, profesional, simți că nu mai există ziduri pentru niciun ideal visat.

Lea: Iubirea este un termen de dicționar, nu se poate defini, e o gravitație emoțională de factură interpersonală, este asociat unor preferințe: pasiune pentru călătorii, natură, muzică, animal, absolut orice. Oamenii se căsătoresc, flacăra de la început se duce, atunci cum putem vorbi despre iubire dacă nu rezistă. Ca și timpul, creat de om, în realitate, nu există. Timpul e creat de noi, i-am zis ceas, puteam să-i zicem ”Lilu”, noi l-am creat. Un exemplu, vezi o stea care strălucește pe cer, dar, în realitate, este doar o percepție că o vezi în prezent după ora de pe Terra, ea nu mai există, doar că viteza luminii este mult mai înceată decât percepția umană. Poate fi o stea chiar de pe vremea dinozaurilor. Așa și cu iubirea.

Școala.

Ina: Nu mergem la școală ca să facem fericiți părinții sau profesorii, o faci pentru satisfacția personală. Oricum notele nu te definesc. Profesorul urmărește scopul lui, mai puțin al copilului, să-și facă serviciul și să plece. Ar trebui să urmărească interesul copilului, dacă a înțeles ceva din lecție. Nu, predă, pleacă, revine, dă test, iar pleacă, lecția următoare…

Școala ar trebui să urmărească aptitudinile copilului, nu pui un muzician pe o teoremă și nici un matematician să-ți cânte în do major la ora de Muzică. Din păcate, fiecare își urmărește scopul personal, d-aia ne punem mâinile în cap că nu merge nimic. Prin școală, cunoști tipologii noi, în 7 ore cu aceleași persoane, evoluezi văzând greșelile altora și pe cei buni îi iei model. Oricum evoluezi, nici tu nu scapi, la rândul tău, ajungi model pentru ei, bun sau rău.

Lea: Fiecare ființă se naște cu un scop anume dinainte de viață. Totul este programat în creier, în subconștient, înainte de a veni pe pământ. Sunt copii indigo, curcubeu, de cristal. Cei indigo vin cu scop realist, cu vocație de lider. Copiii de cristal, în antiteză, sunt concentrați pe emisfera dreaptă, sunt dați pe pământ pentru creativitate. Copiii curcubeu – un echilibru între celelalte două categorii, ambele emisfere sunt antrenate într-o anumită măsură.

În esență, aptitudinile se văd de mic. Ideal ar fi să se dea un test copilului, să zicem noțiunea de cerc. Unul îl poate face calculat, altul, îl colorează, altul scrie cuvântul CERC. Personalități și vocații diferite. Și părinții ar trebui informați de profesori să lase orgoliile și să-l îndrepte pe vocația înnăscută. Fiecare va fi funcțional, va fi bun pe domeniul în care are aptitudini. Nu puțin din toate, ci un domeniu aprofundat.

Profesorii ar trebui să pună accent pe ce-și doresc copiii, dacă ei își exprimă dorința pentru o materie sau alta, pe asta ar fi bine să pună accentul profesorul. Sistemul de învățământ este oprimant, se pune presiune pentru informație care nu te interesează. Ei trebuie să capteze atenția elevului pentru a fi interesat de informație. Ca pe canalele documentare americane. Ar trebui să se facă practică prin școală, excursii de documentare  unde se practică meseriile spre care aspiră copiii.

Comunism.

Ina: Nu spun de tataie, cu Șantierul Naval, are un laitmotiv… că aș vorbi o zi și-o noapte despre ce făcea acolo. Dar cât semeni cu el, uneori, când mă enervez îți zic ”flăcăroaie comunistă”! Și atunci îl sun pe tata și-i spun ”mama e o comunistă, ca tataie!” Noroc cu el, că e mai modern.

Lea: Ne-ai zis odată că te-ai dus la Dunăre cu un grup de colegi să înoți. Ați înotat până la ostrov și grănicerii v-au luat hainele că erați pe fâșie de graniță, le era frică să fugiți din țară la bulgari! Și ai rămas fără haine. Ai fugit prin vii până acasă, în costum de baie, că nu puteai să te-ntorci pe șosea așa. Big Mama!!

Om bun.

Ina: Când am început să iubesc. Adică, de când m-am născut.

Lea: Pentru animale, dintotdeauna.

 

Vintage. 

Ina: La cutremurul din 1977, străbunica mea, am aflat că ieșise afară, părul din curte se mișca precum o nuia subțire până la pământ, iar ea, săraca a trebuit să se țină de stâlpul puțului, pe jos, era ca un secundar pe ceas. Doamne ferește! Iar pe tine te-au uitat în casă, în pătuț lângă sobă, măi, mami!…

Lea: Îmi spunea bunicul despre un om care, în război, a fost salvat de un păianjen. Se afla în Rusia, erau fugăriți de inamici și s-a ascuns într-o grotă unde a înnoptat. Dimineața, toată gaura grotei era acoperită de o pânză de păianjen deasă. Auzea cizme în jur, dar nimeni nu a intrat la el. Întors acasă, acel om, toată viața lui, nu a mai omorât niciun păianjen. A considerat că așa l-a salvat Dumnezeu.

România peste 100 de ani.

Ina: Dacă o să ajungem acolo, am impresia că o să fie tot ce vedem prin filme SF, mașini zburătoare, holograme telefonice. Sper ca românii să nu-și piardă entuziasmul nici atunci. E un popor distractiv și vesel.

Lea: Poate să fie orice, poate să nu mai existe noțiunea de țară, patrie, poate fi o mare comunitate. Va fi posibilă teleportarea, cred. În mod clar, va fi robotizată, natura va fi istorie. Poate ne vom încărca propriile baterii la priză, cine știe ce va mai fi. O robotizare continuă, suflet robotizat. Or să se uite copiii uimiți în urmă la vegetație. Mașinile vor funcționa pe combustibil din apă sărată.

Ce are satul și nu are orașul?

Ina: Aer curat. Suntem prea îngrămădiți în oraș, poluăm cu fiecare mișcare. Mâncarea naturală o găsești la sat. Apoi, oameni care se mai interesează de tine, te salută pe uliță, le pasă de tine.

Lea: Satul are rețete, obiceiuri, istorii reale, transmise prin viu grai. Totul e prin viu grai, nu prin telefon, acolo e comunicare reală. Noțiunea timpului e alta, trăiești fiecare moment, nu simți că trece ziua repede ca la oraș. Sunt harnici, muncesc dar au timp să gătească, acolo, nimeni nu ar comanda o mămăligă cu brânză și smântână, cum fac unii la oraș…

La țară se sacrifică animale de sărbători, ca în Vechiul Testament, orașul parcă merge după Noul Testament. Oamenii sunt uniți, la oraș, însă, se cheamă serviciile publice, lumea e egoistă, nu poți chema un vecin că deranjezi. Sau un prieten. Oricum nu ți-ar răspunde. La țară nu e așa.

Ce are orașul și nu are satul?

Ina: Energie, informație, gașcă, nu ai cum să te plictisești.

Lea: Libertate socială, nu există etichete sociale ”uite ăla cum e îmbrăcat sau aia cu cine umblă”. Magazine mari, un complex de facilități găsești în mall –  și film, și alimente, și haine, și bancă, te miști rapid într-un loc ca să le faci pe toate.

Ești o conștiință superinteligentă din altă galaxie, ce schimbi pe pământ?

Doar Lea: Gândirea.  Aș face posibilă și teleportarea. Ar fi foarte utilă și invizibilitatea, să-ți iei informația de unde ai nevoie fără să întrebi, fără să plătești.

Excursii în spațiu, în alte galaxii, ar fi foarte tare! Și aș scăpa oamenii de frica de moarte care-i cuprinde la bătrânețe, moartea este doar o trecere în altă dimensiune.

Energia aceasta numită Dumnezeu își schimbă forma în absolut orice de la plantă la orice, dar, ca esență, ne dă mereu o lecție să fim buni, pe tipar uman, ca să nu ne speriem dacă ar avea altă întrupare.

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->