„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR –  Să arzi pentru matematică prin viață

de

Oamenii valoroși nu zdrăngăne în mers, în haină sau în vorbă. Nu sunt vocali, nu se îmbracă sclipicios, nu trag de microfon, spun adevărul verde în față doar celor dragi sau în polemici științifice. Dacă tac în lume înseamnă că sunt politicoși – indiferență în formă organizată – nu mai știu cine zicea asta despre politețe, dar mi-a plăcut. Sunt interiorizați, observatori, înțelegători și cu frica lui Dumnezeu. Dan Mircea Hernest  (42 de ani), prin sertare, premiul I la Balcanida din Grecia, medalii și premii pe afară, doctorat în matematici la Paris, iar, prin suflet, cercetător la cele mai prestigioase universități din Germania, Danemarca, Franța, Anglia. Recunoscut și pe la noi – un premiu de la președintele țării și titlul de cetățean de onoare al Slatinei. Acum, trăiește în Slatina și iubește la București.

 

Ce reprezintă Centenarul?

Este o comemorare a unui moment unic în care au fost puse deoparte diferenţele de opinii şi a avut loc o convergenţă a intereselor personale ale potentaţilor momentului cu interesul naţional. A fost de ajutor şi contextul extern al momentului, o diplomaţie foarte activă a misionarilor mai mult sau mai puţin oficiali, dar şi finanţarea importantă
din bani personali a multor boieri patrioţi care şi-au dorit prestigiul apartenenţei la un stat modern, naţional.

O întâmplare comică din comunism.

Au fost mai multe întâmplări amuzante ce aveau rost de debuşeu al unei lumi distopiene în care oamenii îşi vedeau de viaţa zilnică sub corsetul versiunii oficiale forţate şi povesteau bancuri cu ‘regimul’ ca formă de rezistenţă.

Eram în tabără de pionieri la Calimăneşti-Căciulata, migraţie mare, umpleam două hoteluri-turn. Făceam parte din grupul olimpicilor, ne ataşau pe lângă ‘pionierii de carieră’, cei direct înregimentaţi în programul ‘politic’.Tineri, energici, cu program mai liber decât tinerii aspiranţi ai ‘aparatului’…

Practic nu-mi amintesc să fi avut mari constrângeri, ne plimbam şi exploram destul de liberi. Într-o seară, am pus de o reuniune în camera fetelor, eram un grup format care ne ştiam din mai multe tabere-excursii, ascultam aceeași muzică şi povesteam bancuri. Întrunirea era destul de riscantă, mai ales, că la ora 21 se dădea stingerea, dar aşa e spiritul de frondă care se forma cu vârsta. În alte tabere nu avuseserăm probleme,  dar aici eram cu politruci de partid care îşi trăiau viaţa turnând rapoarte. Evident că ne-am trezit cu bătăi în uşă, trecea şefa de palier să asculte pe lângă uşi dacă pionierii s-au culcat la ordin, vezi-doamne aşa se cuvenea elitelor robotice ale partidului-stat. Neavând alternativă, noi, baieţii, a trebuit să sărim din balcon în balcon la camera noastră, eram, cred, la etajul 7, riscant, dar eram tineri şi plini de adrenalină.

Deşi neprinşi asupra faptului, a doua zi dimineaţa am fost, totuşi, scoşi în careu şi evidenţiaţi pentru comportament negativ, nedemn uniformei de pionier (pe care oricum o turnau pe tine fără s-o ceri).

Ce se întâmplase: şefa de palier ascultase mai mult timp la uşă, auzise voci de băieţi în camera fetelor (mare ‘ruşine’ dupa ora stingerii) şi mai mult decât atât, una din fete aprig intimidată clacase şi turnase toată povestea de teamă să nu fie singura ‘evidenţiată’ în careu. În acel regim pentru noi era ca o insignă de onoare sa fi fentat regulile draconice ale ‘aparatului’ .. nici n-a mai durat mult. La următoarea tabără era deja Decembrie ’89 şi vânzoleală mare cu feţele albe ale activiştilor de partid care acum stingeau televizorul din holul principal, apoi l-au aprins repede că totuşi voiau să ştie cât de rău e, dar, mai ales, cum să se repoziţioneze. Pe unii activişti i-am tot reîntâlnit drept coordonatori de grup de la inspectorat când am mers la competiţiile naţionale ce presupuneau deplasarea în alte oraşe, după Revoluţie.

Iubirea este…

Un proces chimic complex, într-o abordare tehnică – se poate calcula la echivalent grame de zahăr – asta pentru raţionalişti, ca să nu zicem cinici. Altfel, dăruire de sine – sunt şi psihologi care o încadrează ca manifestare a egoismului. Probabil religia o explică mai bine.

Cum a fost trecând prin lume, în pas matematic?

Fiecare îşi urmează drumul, aşa cum crede sau cum este îndrumat. În şcoală am avut şansa să întâlnesc profesori pasionaţi, atât în ţară cât şi în străinătate care mi-au direcţionat parcursul prin puterea exemplului, prin dedicaţia lor deosebită pentru un domeniu de studiu/cercetare.

Nu m-au atras job-urile tipice, deşi, mai bine plătite, am preferat să activez cât mai mult în zona cercetării unor teorii aplicabile în principiu, deşi nu în practica imediată. Finanţarea a fost posibilă până la scurt timp după criza economică globală din 2008-2009, moment ulterior căruia doar cercetarea cu aplicabilitate directă şi-a mai găsit resurse, iar pentru domeniile mai teoretice s-a cam închis robinetul.

Când ai fost om bun necondiționat de beneficiu?

Mereu am ajutat cu informaţii alţi colegi (mai tineri) care doreau şi au şi reuşit să meargă la facultate în SUA, era atunci o perioadă când se pleca mai greu, eu beneficiasem de o bursă de explorare-integrare de 6 săptămâni în vara dinaintea ultimei clase de liceu, în campusurile MIT şi Harvard. Eu am preferat să îmi obţin licenţa în Bucureşti şi să plec ulterior pentru specializare la master/doctorat.

O tușă de culoare din ăștia 100 de ani.

Cred că denominarea monedei naţionale din 1947 a lovit pe mulţi, inclusiv pe bunicii mei. In evocările lor, perioada dinainte de impunerea artificială a comuniştilor la putere pe afetul sovietic apărea ca o adevărată perioadă de aur a bunăstării naţionale, a formării identităţii naţionale.

Valul de documente istorice si literare la care am început să avem acces treptat după Revoluţie confirmă că adevărata epocă de aur a României a fost perioada interbelică. Sovietizarea anilor ’50 a însemnat o distrugere şi reformatare brutală a fiinţei naţionale, dând frâu liber pe plan intern unor psihopaţi periculoşi ce au ştiut să se strecoare în vârful puterii.

Suntem daci, romani sau slavi, balcanici la nivel emotional?

Românii sunt un popor compozit prin excelenţă, multe neamuri adunate şi rămase unite prin limbaj.

Scenariu: esti turist străin, vii în România. Ce te atrage în primul rând?

Natura, preţurile mici, frumuseţea româncelor, amabilitatea oamenilor (toţi suntem amabili cu străinii).

Ce nu-ți place?

Drumurile au devenit peste ani tot mai periculoase. Prin 2010 – 2011, am mers mult cu maşina prin ţară, am vazut pentru prima oară nişte locuri superbe. Fast-forward 2018, aceleaşi drumuri, acum cu reparaţiile deja rodate, pericole mai mari pentru că din ce în ce mai multe maşini merg pe aceeaşi infrastructură.

Cum imaginezi România peste alți 100 de ani?

Cred că avem o şansă mai sigură de dezvoltare a arterelor aeriene, putem transforma handicapul de infrastructură terestră prin avansarea către modul de transport al secolului 21: drona robotizată.

Satul sau orașul?

Prefer liniştea naturii şi aerul curat al satelor şi staţiunilor turistice. Printre oraşe, le prefer pe cele mai mici, din aceleaşi motive. Și Bucureştiul poate fi plăcut în week-end-urile prelungite când jumătate din populaţie se ‘mută’ în vacanţă şi minune-minune maşinile pe stradă sunt atât de puţine, iar aerul devine respirabil şi chiar curat în numeroasele parcuri.

”De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas” … în țară?
Nimeni nu pleacă de bine. Prea mult ban public se risipeşte pe comitete si comiţii de studiu şi
frecare a mentei în cercetare. Odată stabilit în străinătate nu mai eşti turist acolo, ci chiar la tine acasă (tot e bine că mai trimiţi sau cheltuiești nişte bani în ţară).

 

PS: Mai jos, fotografii de demult, de la prezentarea tezei de doctorat la Universitatea Politehnică din Paris.

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->