„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR  – Tata, despre trei generații și despre copiii de azi

de

Tata e un om cu principii de ”fier”, poate că i se trage de la atâta fier cât a văzut în Șantierul Naval, dar, dincolo de glumă, este vorba de o disciplină, o educație din casă. Ai lui Pencea, un neam în care familia era sfântă, totul pentru casă, o abordare pozitivă a replicii din filmul ”Nașul” – familia, înainte de toate. Una, peste alta, după ani de zile în care i-am reproșat sistemul cazon de educație, devenind, la rândul meu, părinte, am înțeles că tot ce a făcut s-a întâmplat din dragoste. Nu spunea prea des că mă iubește, dar prin tot ce a făcut, a vrut să-mi dea un sens în viață. Oameni cu studii medii, părinții mei îmi dădeau meditații la București, la profesori universitari. În 1989, când luai cu 5 sau 6 la unele facultăți din Politehnică, la Litere nu luai nici cu 7, fără să mai spun că cei care reușeau la Medicină sau Drept, luptau cu o concurență pe viață și pe moarte, 10-15 pe loc. Toate eforturile tatălui meu, pe care le consideram rigide, doar, azi încep să le înțeleg. Sunt multe de zis, dar îl las pe el să vorbească.

 

Nicolae Pencea, 74 de ani.

Te-ai născut în 1944, sub bombe, o relatare despre război.

Când armata noastră a început retragerea de la Odesa, rușii au întors armele împotriva nemților și regimentul în care era tata se pornise spre Iași. Tăticul nu mai avea decât o cizmă, așa că tot drumul l-a făcut într-o cizmă pe care o punea, pe rând, de pe un picior pe altul. Așa a ajuns la Iași, unde a fost internat pentru tifos exantematic, așa-zisul tifos de război.

Plutoanele care îndreaptă armele unii împotriva altora, la nivel individual rămân oameni: tata, împreună cu frații lui, Ionel și Florea, au fost primiți la masă în casa unei rusoaice. Ionel,  responsabil cu hrana pentru soldați, ducea alimente și făină într-o căruță, i-a dat femeii o jumătate de sac de făină ca să le facă o masă caldă, o găină friptă. Acolo s-au întâlnit frații, au mâncat, s-au îmbrățișat și și-au spus  – Cine ajunge primul acasă, să-i spună lui mămica, că toți suntem în viață. Fiecare a luat-o pe alt drum spre țară, cu regimentul de care aparținea. Mai aveau un frate acasă, Nicolae, poreclit Bursuc, om mai mucalit și glumeț, dar el nu a fost luat la oaste pentru că avea arbori de cauciuc. Ca să eviți să te ia la oaste, cultivai arborii ăștia, dădeai recolta de latex la un punct de colectare, industria avea nevoie de cauciuc.

Atunci când românii din Armata 4, aliată nemților în 1942, a ajuns în Stepa Kalmuca, rușii  au trecut cu tancurile peste ei, deși ai noștri erau dezarmați. Au cerut ajutor nemților, dar, i-au lăsat de izbeliște…

Tata s-a întors din Rusia, plin de păduchi, mama a făcut un foc mare în bătătură și i-a ars toate hainele. Era piele și os, l-a îmbăiat ca pe un copil. Nu poți scoate ororile războiului din ochii unui om, niciodată. De câte ori ne-a povestit ce a pătimit, avea lacrimi în ochi.

Dar cum s-a simțit războiul acasă, la Giurgiu?

Se bombarda Ruse, oraș bulgăresc de pe malul Dunării, și cum noi avem casa pe mal, ai mei s-au organizat așa: bunicii, moș Nidelea și Lina, s-au ascuns într-un bordei construit în pământ, ca să nu mai stea în casă, la suprafață, iar tata și mama, împreună cu sora mea, au plecat în satul vecin, la Malu. Așa m-am născut eu în căruță pe 29 august 1944. Când ne-am întors, satul era împânzit de ruși. Povestea mama că s-au ferecat în casă când au intrat rușii în curte, țipau după băutură, ne-au furat rufele de pe sârmă, au forțat ușile, doar că acestea aveau zăvoare de metal, în formă de X, pe lungimea ușii din lemn, așa că nu au reușit să intre. De la noi, au plecat pe deal, au intrat într-o gospodărie, au împușcat bărbatul de acolo, au fugărit-o pe soția lui, care a reușit să se ascundă în vecini, și au găsit-o pe fetița lor de 6-7 ani, jucându-se în bătătură. Au plecat cu ea în lanul de porumb, au batjocorit-o, în fine… o nenorocire. A doua zi, a plecat tot satul să o caute, au găsit-o într-o baltă de sânge, dar a supraviețuit săraca. După ani de zile, fata a avut destin…, familie, copii, nepoți.

Oamenii erau agricultori, pământ și oi. La noi…

Străbunicul, Florea Pencea, avea 500 de oi, de care aveau grijă șapte ciobani, noaptea veneau lupii de la pădure, așa că trebuiau să fie păzite. Iar pe iarnă, țineau acasă femei sărace care-i ajutau cu turma asta (hrană, muls, preparate din lapte de oaie). Bunicul, moș Nidelea, avea și el 50 de hectare de pământ, dacă mergeai la război, regalitatea îți dădea două hectare pentru fiecare soldat din familie. Și cum, din neam în neam, ai mei au fost în război, de la 1918 încoace, s-a adunat pământ destul.

Ce tradiții avea Slobozia, dincolo de cele clasice, de Crăciun sau Anul Nou?

De Sânziene, ca să alunge seceta, veneau din poartă în poartă, grupuri de fete desculțe, în fuste din frunze de bozie- Paparudele. Cântau, dansau și se rugau la Dumnezeu să plouă, să alunge seceta. ”Paparudă – rudă,/Vino de ne udă…”. Gospodarii le aruncau apă cu găleata pe picioare și ele dansau în băltoacă. Pentru că te colindau, le dădeam bani.

Mai era obiceiul Ene Zgarolene, tot pentru invocarea ploii, fete îmbrăcate în costume populare purtau o cruce de lemn acoperită cu pânză albă, în vârful crucii, fiind un cap confecționat dintr-un mototol de pânză pe care erau desenați ochi, gură și nas. După ce te colindau, le dădeai bani și ouă.

Alt obicei, Brezoaia, de Anul Nou, mai ”dacic”, țiganii ne colindau cu o jumătate din capul porcului tăiat la Crăciun, pus pe o tavă, împodobit cu funde, panglici. Nu-mi plăcea obiceiul ăsta.

Oleliile le-ai prins și tu, și acum se fac în sat, de Lăsata Secului, seara, focuri din coceni de porumb, ca să se alunge spiritele rele – obicei de purificare. Oamenii se adună la povești în jurul focului, cu prăjituri și țuică. Copiii umpleau cutii de conserve cu mototoale de cârpe îmbibate în motorină și le agățau cu sârme lungi. Le învârteau în aer ca la circ să alunge spiritele rele.

Cum era educația pe vremuri?

Văd acum că fiecare își apără odorul nevinovat și sună repede la alt părinte. Pe atunci, tata pe mine mă pedepsea pentru că intram în vreun conflict la școală. Nu conta cine greșise mai mult, nici nu voia să audă, eram pedepsit pentru că am ajuns în situație, un conflict are nevoie de doi oameni.

Cum ați resimțit iarna din 1954?

Aveam 10 ani, zăpada era cât casa, în Giurgiu se făcuse tunel pe strada Gării. Atunci, am stat două zile în casă, până când unchiul Florea și Costică al lui Budacu ne-au deblocat ușa. Apoi, au fost deblocate grajdurile, era important, din asta trăiam. Oamenii se deszăpezeau unii pe alții și tata pleca la alții, grupul se făcea mai mare, și din om în om, au deszăpezit tot satul. O săptămână întreagă le-a luat să scoată toată zăpada de pe casa noastră. Oamenii se ajutau pe atunci, erau uniți. Dar eu eram copil, mă bucuram, aveam un ciobănesc mioritic, Florea, îl puneam la sanie și mă dădeam pe derdeluș, de pe acoperiș, de lângă coșul sobei.

Și când a venit comunismul…

Era o delegație de la Raion, condusă de unul Pandele, când au venit să ne ia animalele, vreo 200 de oi, bivolițe, mama fierbea săpunul în cazan, în curte. A început să plângă, nu înțelegeam, dar am început și eu să plâng că era mama. Atunci Pandele ăsta a zis unui delegat: ”Aruncă puiul ăsta de chiabur în cazan, fir-ar mama lui a dracu!”. Și nu doar asta, îmi amintesc că trebuia să dăm cotă la stat grâul de pe 5-6 hectare, pe vremea lui Dej. Noi adunam grâul, îl duceam la siloz, sub controlul unui delegat de la Raionul Giurgiu, și plecam de acolo, cu aproape nimic. Puțin grâu, d-aia de cele mai multe ori, mâncam mămăligă, că nu mai aveam făină.

Cum s-a înscris tataie la Colectiv?

În 1960, eram obligați să dăm la CAP, 30 de oi și lemn pentru utilaje și construirea grajdurilor. A venit de la Raion altă delegație, au luat ”capii cu pământ”, vreo 27 de oameni, i-au urcat într-un camion descoperit și i-au dus la Fălcăieni, în județul Ialomița. Acolo, i-au ispitit cu o petrecere, mese bogate, femei, muzică, doar, doar semnează că se înscriu la CAP. Fiecare slobozean a stat o noapte la o gospodărie din satul ăla. În curte, erau animale incredibil de frumoase, ca să înțeleagă țăranul ce bună e colectivizarea. Dar, tata a observat un detaliu – în ogradă, nu exista niciun loc cu nutreț, și-a dat seama că nu erau animalele gospodarului, ci aduse acolo, de formă, ca să-i manipuleze. I-a trezit și pe alții și le-a zis că nu e în regulă, să plece spre casă. S-au adunat, pe ascuns, slobozenii și au luat-o pe jos spre Gara Lehliu. Erau speriați, auziseră că unii au fost bătuți că se încăpățânau să nu lase pământul la comun. Doar că tata, știind că nu mai exista nicio soluție, lăsase semnat în casă, ascuns, actul de aderare la CAP. Le-a zis, când i-au găsit în gară, și a scăpat fără bătaie.

Și cum te-ai adaptat la comunism?

Din 63 până în 73 am fost inspector la Protecția Muncii, la Șantierul Naval Giurgiu, apoi, tehnolog, elaboram schițe de tehnologii pentru instalații electrice. Procesul tehnologic presupunea să adaptăm local un proiect dat de ICEPRONAV Galați, întocmeam tehnologii și manopera pentru cei ce executau lucrările pe nave.  Șantierul se întindea pe 27 de hectare, se construiau vapoare, se realizau și reparații. Ce avea unic în țară acest șantier era un sincrolift, lung de 100 m (mai era unul la Tulcea, mai mic), care ridica navele și lucrai sub ele, și o hală cu cinci deschideri, singura acoperită din Europa, unde se confecționau nave și iarna. Erau nave, remorchere cu motoare de 500 cai putere. La o navă munceau cam 800 de muncitori, produsul era livrat în 6 luni. După 1989, aveam contracte cu Olanda, în pondere de 80% , în rest, cu Franța și Germania. Când trec acum pe lângă Șantierul Naval îmi vine să plâng, mi-am lăsat o viață acolo…

Iubirea este…

Respect, fără respect nu există familie. O familie mare, cu copii, bunici, părinți, nepoți, așa văd eu iubirea. Dăruire totală pentru binele copiilor, ca să aibă un viitor. Aș dărui familiei tot ce am mai bun.

De ce divorțează oamenii, mai des, în zilele noastre?

Anturaj, pe de-o parte, dar și educația primită din familie. Am observat că unii copii ce au divorțat provin din căsnicii destrămate. Copilul vede modelul și, adult, crede că merge și așa. Eu spun clar că educația pornește din familie. Știu că sunt demodat, dar când iei un băiat, trebuie să caști ochii la familie, ce au făcut în viața lor, tata, mama. Daca este o familie respectabilă, dacă sunt scandalagii, dacă beau, dacă sunt puturoși sau bătăuși. Banii nu contează, contează caracterul, iar ăsta se mai și moștenește. Dacă nu faci asta și fugi după un foc de paie, pe urmă îți plângi în pumn că n-ai avut noroc. Nu e așa. Ce semeni, aia culegi, să fie clar!

Și educația în școală?

Mi-e dor de profesorii de modă veche, de disciplină, de respectul pentru dascăl. Copiii nu mai sunt ce-au fost. Dacă elevii nu chiulesc și stau cuminți în bancă, deși sunt pe telefoane, un profesor consideră că a avut noroc, săracul. Nu se poate, domne, așa ceva!

Eu nu am liniște până nu dau telefon să văd ce au făcut copiii tăi la teză, să nu sun în Dublin, să văd ce îmi fac nepoții de acolo. Nu am liniște, dacă mă crezi!…

Să vedeți la nepotul meu, licean la Dublin, ce disciplină: uniformă, nu telefoane în oră, în recreație, pe gazon discută, nu stau cu ochii în ecrane. Dar, la noi?! Așa înțeleg ei democrația, să-i fie frică profesorului să intre în clasă?!

Educația pornește din casă, mă uit și la tine, nu faci diferența la copiii tăi între nevoie/necesitate și dorință. Părinții greșesc, îi obișnuiesc așa, normal că un copil nu mai crede când zici ”Nu”, dacă ani de zile ai zis ”Da”. Să nu fie depresivi, hai, domne, că și depresia asta vine tot din consumerism, lipsă de ocupație, cărți necitite.

Păi, tu citeai la lanternă, la 10 ani, noaptea când îți dădeam stingerea, acum, copiii nu citesc nici ziua, îi vezi cum se exprimă, așa de simpluț povestesc o întâmplare de la școală cu ăăăă și eeee... Stau pe tablete până la 3 noaptea și ne mai mirăm că poartă ochelari de mici…

Ca părinte, nu ești prietenul din gașca copilului tău pentru că îți pierzi autoritatea. Și aici nu e vorba de răutate, ci de iubire și grijă pentru viitorul lui. Cum se poate, domne, să plângă un părinte din cauza copiilor, cum se poate să te aducă acolo un copil?! Care e copil și care e părinte?!

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->