„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI – Femeia care vinde lumânări

de

”L-a văzut careva?!” Dacă s-ar fi arătat global în felul în care gândim noi, ne-am fi înghesuit să-i arătăm ce grozavi suntem, ne-am fi călcat în picioare să ne răcnim posturile ținute, miile de cruci făcute ca să ne pună în primele rânduri. Ca la târg, am fi vrut să ne plătească bunătatea, ignorând faptul că Dumnezeu nu e negustor. Dumnezeu nu vinde și nu cumpără de la copiii Lui. Prin oameni care-ți cer și celălalt obraz, prin felul în care administrăm situații – limită, prin acțiune și reacțiune, El ne predă Lecția și de o mie de ori de e nevoie, ca să înțelegem ce contează pe aici, în Adevăr, nu în principiul al treilea al Mecanicii. Universul nu îngăduie goluri, tot ce ni se întâmplă este o plată pentru ceva – ai părăsit om născut sau ți-ai exercitat dreptul de viață asupra omului nenăscut, ai răspuns cu ură la ură, ai luat în râs felul în care arată, gândește, trăiește un om. Ai flecărit de dragul flecărelii. Revelația vine în timp, într-o simetrie impecabilă. E ca într-un album foto, orice poză nouă pe care o așezi pe fila albă are corespondent într-una veche pe pagină îngălbenită, poze plătite și răsplătite, după gând și faptă. Și, atunci, vedem cum semicercul „trecut vs prezent” începe să se deseneze singur – singurel, două linii de la capete opuse care pornesc, ușurel, întru unire, niciuna mai repede decât cealaltă, niciuna înaintea celeilalte. Și o ținem așa până la cerc, forma desăvârșită a singurului lucru care contează – Iubirea, adică Dumnezeu. Printr-un capitol vechi din viața ta, de-l citești de la început, galopezi prin întâmplări, iar, de-l răsfoiești de la sfârșit spre început, încetinești pe rostul acelor întâmplări. Pe tâlcul lor. La biserică merg, mai ales, când nu e nimeni pe acolo, nu îmi arog bonus de exclusivitate, ci, de lașitate – când sunt mulți oameni, sunt suficient de slabă încât să reacționez la Ispită. Chiar dacă nu o spun, gândul nu-mi mai e bun. Dacă din liniștea unui colț te scoate turația unui aspirator sau pufăiala unui Rivex, adică hărnicia brutală a femeii care face curățenie printre icoane, te dai înapoi, dar, energia aia bună, ia-o de unde nu-i. Ești ispitit de ambivalența gândului: Dumnezeu a zis să venim în Sfânta Biserică, iar, femeia aceasta mi-a pus semne de circulație, cine se crede?! Ea te-a provocat, era aplicația ta și nu ai trecut-o, ai intrat acolo dintr-o părelnică smerenie, dar, ești, încă, proiect în construcție. Am cunoscut, însă, vânzătoarea de lumânări de la Biserica Popa Chițu care m-a lăsat singură în voia mea și pentru asta am vrut să-i vorbesc.

Cornelia Bera, 59 de ani, pensionară (contabilă în domeniul agriculturii), de loc din Hațeg.

O poveste veche de tot din locul natal?

  • Ce aș putea să zic, îmi vin mai multe în minte… Bunica mea, din mai până în septembrie, pleca pe deal la sălaș, la 10 kilometri de Hațeg. Ce e sălașul?… Asta nu știi?… Este o cinste de lemn cu șindrilă pentru oi, vaci, capre și porci. Acolo, pe deal, era păzită de patru câini și se ocupa de animale. La câteva zile, bunicul urca la sălaș, punea laptele și brânza în ciubere și le ducea cu căruța la piață în Hațeg și Petroșani. El era cantonier la o haltă CFR, la Livadia, nu putea să lipsească de la muncă. În restul anului, pe frig, bunica era croitoreasă pe două, trei sate, lucra pe Singer, pe atunci.

O poveste din război.

  • În al doilea război mondial, se umpluse satul de moldoveni, la noi fusese repartizată de Sfatul Popular o refugiată din Chișinău, o fată de vreo 35 de ani. Așa a fost în 1944, au venit mulți refugiați din Moldova în Ardeal. A stat cam opt luni, nu a făcut anul la noi, și apoi s-a întors la ea acasă când s-a făcut pace. Adusese cu ea câteva obiecte, ce apucase să ia de acasă. Le-a lăsat cadou familiei mele. O icoană pictată cu Sfânta Treime pe care am donat-o bisericii în altar când băiatul meu a intrat la Facultatea de Teologie. Ne mai lăsase un bulgăre de sticlă cu flori de colț și două vaze în formă de mână. Puneai flori în vază și ziceai că le ține o mână, erau frumoase.

Deci, aveți un băiat la Teologie, aici, la București.

  • Am patru copii, o fată și trei băieți. Fata este mediator aici, a făcut Dreptul, un băiat e ofițer de poliție la Timișoara, iar cel mic, de 17 ani, a intrat și el la Seminarul Teologic din București. Da, și studentul la Teologie de care v-am zis adineauri. Altfel, sunt o femeie netrebuită.

Netrebuită?

  • Femeia singură este o femeie netrebuită. Soțul meu era electrician la Valea Pești, dar, după divorț, a plecat cu băutura la părinți. M-ar fi băut și într-o lingură de apă… Acum, vreau să slujesc la biserica asta pentru sufletul meu și pentru copiii mei.

Iubirea este…

  • Tot ce e mai sincer și tot ce e mai bun din partea unui om.

Ce reprezintă Centenarul pentru dvs.?

  • Un efort mare. Mentalitatea celor de atunci îmi pare mai delicată. Noi, acum, cu toate cărțile noastre, mi se pare că avem o mentalitate în care, parcă, totul se îngrămădește… Mai treci pe aici, acum te las, trebuie să dau frunza din curtea bisericii.

 

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->