„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Să-ți uiți trecutul nu e grație divină, e minciună omenească

de

 

Noi nu suntem ceea ce se vede azi, suntem piese de prezenturi care ne-au construit trecutul. De – ar fi să – ncerc o definiție ar suna cam așa: Trecutul reprezintă totalitatea prezenturilor omului de-a lungul vieții, construite prin liber arbitru. Carevasăzică, trecutul nostru nu e un terchea –berchea, așa că, degeaba, bubuie psihologia de maclaVAIsuri de uitat trecutul ”rău”.

Este comod să acuzăm oameni vechi pentru viața noastră de azi, de parcă ar fi intrat prin efracție în ea. Oameni ”răi” care ne-au dat copii buni.

Nu zic că psihologii ar fi niște panglicari sau vânători de trecuturi anapoda din care fac un ban, însă, o întâlnire cu un specialist ar trebui privită ca altă opinie, ca o dezvoltare de unghiuri, în niciun caz ca adevăr absolut.

Pentru că, deși adevărul adevărat este în afara noastră, cu siguranță, se află la mai puțini metri de noi decât de un străin care ascultă povestea ta și o bagă în niște forme standardizate. Specialistul este un tehnic care și-a învățat impecabil lecția monocoloră, iar, tu ești omul cu trecutul în mii de culori.

Când îl iubeai pe ăla și el pe tine, vă pozați din vârful muntelui până în fundul mării. Arătai pozele prietenelor, erai fericită, îți trăiai piesa-prezent.

Și, când unul n-a mai iubit, pentru că, pur și simplu, nu a mai putut pentru că ați evoluat diferit (de la aspirații la kilograme), gata, torni păcură peste amintire, poza aia bună devine nașpa și o rupi, cu draci. Că e de nuntă, de vacanță sau de ce-o fi.

Și-ți zici că de rupi poza, afacerea e terminată, l-ai uitat, nu mai e nevoie de poză, între timp el a devenit abțibild pe suflet.

Trecutul rău de azi a fost o piesă – prezent excelentă într-un moment, o alegere în care ai trăit emoție, iubire, așteptarea răspunsului, primirea răspunsului, bucurie, dăruire. Că azi s-a dus, asta nu înseamnă că nu a existat. Și că ai nostalgii, nu înseamnă umilință, nici prostie, sensibilitatea este, în fond, apanajul feminității.

Nu uitatul e scopul, că oricum e praf în ochi, ci administrarea trecutului, raportarea la el este reala noastră problemă. Singura detașare și nu uitare se face pe schema ”Dă timp Timpului”: azi, urli la cer cu De ce-uri!, peste niște ani, vezi partea bună a poveștii, peste alți ani, vorbești cu amuzament despre.

Și până trece timpul ce aduce vindecare, un panaceu de suflete ar putea fi să-ți vezi recentul trecut dur ca un răsfoitor mental de album de fotografii. Ușor, ușor, scoți culoarea din pozele colorate neconvenabil, apoi, așa alb – negru, le micșorezi până devin selfie de pitici. La a doua răsfoire, apare o urmă de detașare, de observator ceva mai obiectiv și ajută să mergi ușor prin prezent. De la Daniela Floroiu, expert în NLP, am aflat asta, din workshop – urile ei. Suflete rătăcite învelite în costume scumpe și zâmbete corporatiste au devenit după întâlnirea cu ea, luminoase, de ar fi fost în stare să strălucească și în zdrențe.

Să ne înțelegem, nu uităm trecutul, că el este ce ești tu azi, prin experiențe și lecții, că nu degeaba se spune ”tot pățitu-i priceput”, salt necesar în construcția ta, semn că, da, ai iubit, ai fost iubit, nu ai fost observator al vieții altora, ai trăit și tu viața ta, nu?!

Să zicem că întâlnești pe cineva esențial pentru tine, fie, din strada copilăriei, fie, din liceu sau de altundeva . O fostă iubire te acroșează cu un ”Hei, ce mai faci?”, iar, tu te faci că nu-l vezi. ”Mă scuzi, mi-am uitat trecutul, nu știu cine ești”. Ce ne mai place să ne minciunim!

Nu-ți uita trecutul, mulțumește-i! Te-a construit.

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->