fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Clientul nostru, sclavul nostru!

de

În așteptarea unui apel de la oameni implicați într-un proiect, am dat o raită prin Cișmigiu și m-am oprit ”La Biblioteca”. Telefonul îmi arăta pesimist un 5%, așa că, în afară de un suc, am rugat chelnerul să mă ghideze spre o priză. Era un telefon pus la încărcat, am întrebat consumatorii de la masa vecină dacă au idee al cui e. Ca să merg la posesor cu rugămintea de urgență.

Vă rog, se spune!”, s-a răstit la mine o femeie cu ochii albaștri și părul vopsit în negru, care s-a prezentat drept ”patroana”. Al meu ”Știți cumva” nu i-a părut mulțumitor. Deci, telefonul putea fi de la acea masă, bănuială confirmată când un tip politicos s-a ridicat și a eliberat priza.

Așteptam ora întâlnirii, cu sucul lângă mine. La un moment dat, cea care s-a recomandat ”patroana” se uită la mine și îmi zice ceva în genul ”Hai, ce mai stai, ziceai că ai o urgență?!”. Am ignorat provocarea, aveam altele de făcut. Atâta putea.

La plecare, însă, când le-am salutat cu obișnuitul meu ”Ceau!” s-au pornit amândouă. Se ridicau, pe rând, când una, când alta, peste masa cu lichide, să-mi stropșească înjurături din care n-au ratat niciuna de neam. Nevăzând nicio reacție, au renunțat cu apostolicul: ”Vai de capul tău, fă, n-ai citit o carte la viața ta!”.

M-am întors din drum, doar nu era elegant să las vorba în aer, răcnită pe terasă. La dialog, un interlocutor nu trebuie să se retragă, mai ales, că eu voiam să înțeleg ce acumulări le apasă. Aveam să aflu că greșisem fundamental pentru că spusesem ”Ceau!” în loc de ”La revedere!”, cum ar veni le-am luat peste picior, eu, sărăcia, în adidași, care le-am ocupat scaunul pentru un suc de 5 lei (plătisem 10 lei, irelevant în context). Bărbații rămăseseră pe driverul relaxat ”Las-o dragă, ce ai. Hai, gata, ajunge!”.

Pentru că nu am răspuns la comanda ”Marș de aici!”, cerând explicații cu ton scăzut, dar, ferm, ”patroana” nu a mai rezistat, a părăsit masa și m-a amenințat cu bătaia. A venit rândul celeilalte, ea mi-a prezentat onest și preventiv coregrafia: mă întindea pe jos, lată, se urca pe mine, îmi căra pumni, ce să mai discutăm, m-am cam prins ce putea.

Suveranele lui ”te rog” și al lui ”la revedere” aveau un limbaj  de o vulgaritate extremă.  Zâmbeam amar. Se întâmpla în centrul orașului, la doi pași, Izvorul lui Eminescu. ”La Biblioteca”, locul, unde, demult, în studenția mea, se citea.

Mie îmi spuseseră fetele mele, acum vreo doi ani, că patroana de aici le-a repezit că nu au comandat mâncare, dar nu am dat importanță. Fiind mici, s-au intimidat, au băut repede sucul și au plecat. Cum ar veni, La Biblioteca, deși este bar de lichide, ar fi bine să și mănânci ceva.

Am intrat pe pagina lor din Facebook să văd cam ce zic oamenii despre.

”(…) Ospitalitate și omenie zero. Penibil.”

O experiență total neplăcută! (…) sosul din mâncare pare ca o vomă, pastele foarte uleioase (…), ospătari persiflanți.” 

”Dacă vă goniți toți clienții așa, sigur, localul dumneavoastră va avea viață lungă (…)!.” 

”Mi s-a spus că nu se poate alege doar un singur fel, pentru că nu ar fi rentabil pentru ei! Patroana, care era la masa de lângă, a venit să ne explice că nu se poate (un singur fel de mâncare) și a cerut ospătarului să nu ne mai ia nicio comandă în plus!

… Până la acel moment, consumasem deja de 200 de lei, nu stăteam să tragem de un suc! + am fost acuzată că mint că am mai fost în localul dânsei (…).”

Cam așa plătim, de bunăvoie, și prin viață, o porție de trivialitate.

Când îmi spuneau prietenii că poți să ți-o iei și nevinovat, le aduceam drept argument surcele din paremiologie (cine nu provoacă, n-o pățește, fără foc nu iese fum și tot așa). Bată-i norocul, să-i bată, că au avut dreptate!

 

Ilustrație: lucrare de grafică ”Safari spre lumină” de Lea Ofițeru

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->