fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Interviu cu Andrei, la final de maraton

de

După șapte luni de travaliu birocratic, Andrei Bercia s-a așezat la o casă – Rezidența Privată Sf. Cuvioasă Parascheva din București, cu o pensie de 2 650 lei.

Pentru mine, astăzi, Andrei Bercia este Omul Zilei.

De unde te tragi Andrei, îmi spuneai că ești ”amestec de popoare”?!  

Oltean, moldovean, ardelean, machedon, grec.

Ce te simți mai mult?

Olteano-grec, după ai mamei. Tata se trăgea din neam de machedoni stabiliți la Brașov, iar, mama s-a născut la Târgoviște. De originile lui tata nu știu prea multe, a rămas orfan pe la 4 ani și a fost crescut de o mătușă. La mama însă, este ceva mai interesant. Bunicul meu, Constantin Roșescu, îi ziceam Ticu, era ofițer, pilot de aviație, iar, bunica, o frumusețe din fanar, de pe la Galați.

Ticu a fost un om de o cinste extraordinară. Uite, când s-au întors dintr-un zbor de recunoaștere din Rusia, în al doilea război mondial, au primit prin stație un mesaj: ”Antonescu vă așteaptă pe aeroport să vă felicite!”. Așa panică grozavă s-a produs în aer… (râde), pentru că unii piloți au început să arunce cu tipsii, cupe, bijuterii de aur din aer, așa, pe câmpuri. Pradă de război. Ticu nu avea ce să arunce, cumpărase o sticlă de oțet de la ruși că-l rugase bunica. Ori nu se găsea pe la noi, ori era mai bun, nu știu ce să zic, dar bunicul cu asta a venit de acolo.

Avea o casă uriașă, peste 10 camere, recompensă pentru eroism. De ce? Pentru că Antonescu punea mare preț pe aviație.  Lui Ticu, la sol, îi plăcea grozav în cazinouri. Mulți bani a lăsat pe acolo. Își permitea.

Te-ai gândit că poate de la el moștenești joaca asta cu riscul?

Nu sunt un gambler, dar am riscat mereu, e adevărat. Se poate să ai dreptate, să semăn cu el. Tata era mai domol, mai pașnic. El a fost 17 ani directorul Institutului de Geologie și Geofizică București, însă mama era cea care ducea greul. El era cu managementul, mama și-a distrus vederea cu rocile sub microscop. L-a ajutat mult să-și termine cercetările pentru teza de doctorat.

Cum ar veni te-ai născut în crema intelectuală din comunism.

Să știi că erau oameni serioși ai mei, pasionați de geologie, au uitat să mai facă și-un copil. Dar, și-au amintit pe la 40. Eu am acum 49 de ani, ei s-au dus demult. Mama a murit când lucram la Renault, în Franța.

Și copilăria cum ți-a fost?

Nu îmi plăcea să citesc. Deși mama a mâncat biblioteci întregi, de mine nu s-a prins nimic. M-au atras lucrurile tehnice, nu poveștile.

Pe la gimnaziu, în cartiere eram împărțiți pe găști. Noi, ăștia de pe 1 Mai, ne mai luam cu gașca de la Chibritului, din țigănie. Când se încingea treaba și unul era jignit, mergeam cu toții peste ei, în sapatele unui zdrahon de băiat. Ăsta doar dădea un pumn și picau șipcile din gard. Când era bătaia prea mare, eu, fiind mai pirpiriu, dar iute de picior, fugeam pe partea cealaltă a străzii și urmăream de acolo.

La școală, eram ok cu notele, îmi plăcea fizica. La ping-pong nu mă bătea nimeni și nici la viteză, nu mă lua careva. Și, uite, acum, doar respir…

Și, apoi?

Am făcut Electronica la Neculce, liceu în cartier. Cred că eram destul de bun. După ce-am luat la facultate, profesorul de istorie, soțul lui Zoe Ceaușescu, a venit la mine și m-a bătut pe umăr: ”Bercia, ești singurul din Neculce care a luat din prima la Aeronautică!”.

Erai un tocilar cu nasul în cărți, fete, ioc.

Nu am tocit niciodată, cum să tocești matematica sau fizica?! Îmi amintesc de o fată în liceu, o colegă blondă, am fost pe la ai mei cu ea. Când a văzut-o tata, a rămas cu gura căscată. Foarte frumoasă. A fost ceva pe-atunci.

Și facultatea?

Mi-a plăcut ce am făcut. Și, la institut, uite să-ți zică Iulian, îmi plăcea să învăț colegii, după programul de serviciu. Mulți au ajuns în Israel și SUA, zice lumea, datorită mie. Eram curios, niciodată nu am rămas pe ce era deja învățat.

Și pe afară cum ai ajuns?

Am vrut să câștig mai mult, am vrut să știu mai mult. Romaero era deja absence of mind pentru mine, m-am dus la Institutul Național de Cercetare Aerospațială vreo 12 ani, și, apoi, Go west. Am plecat, mi-am luat niște atestate pe acolo. Am lucrat la Ford, în Koln, în Franța, la Renault.

La Manila, în Filipine, am lucrat câteva luni pe niște proiecte de inginerie inversă. Asta nu e deloc treabă ușoară. Aveam biroul, noi, câțiva români, la etajul 45. Se făceau niște cozi incredibile la lift ca să ieși afară la țigară. Mă cam luase patronul la ochi, pusese pe unul să mă urmărească. Douazeci de minute ori 10 țigări era ceva din program. Cam 20 de minute era ruta cu liftul, țigara, doar 5 minute. Fumam și fugeam, iar, la coadă la lift. Uite îți dau să pui și niște poze ale atestatelor mele, că mulți din stradă, când le spuneam ce am făcut, mă luau drept nebun.

Ok, o să postez ceva. De ce nu ai rămas afară?

Erau contracte de 8-10 luni, depinde ce prindeam. Am vreo 12 ani de muncă aici la institut și, în rest, am mers prin lume. Într-o zi, când n-am găsit ceva afară, am refuzat să mă mai angajez la stat, am zis să lucrez pe cont propriu. Marketing online. Veneau banii, este foarte important să pui cuvinte – cheie potrivite pentru un public-țintă foarte bine ales. Aveam fler, știam spre ce audiență să merg. Fiecare click aducea reclama în față, dar, și banul, dacă se cumpăra. Până într-o zi, la 45 de ani, când mi-am dat seama că ”am copilărit” prea mult. Când mi-am pierdut casa la IFN și am făcut un AVC. E, restul îl știi, m-ai luat tu în ianuarie de pe banca din fața casei pierdute și m-ai pus în spital, ai umblat să-mi faci acte. Cam asta.

Ai ales să fii celibatar, ai regretat vreodată?

Absolut deloc. Îmi plăcea să fiu singur, liber. Nu am vrut să încurc pe nimeni, copii, dintr-astea. Am fost mulți ani cu cineva, a plecat după ce am pierdut casa. În fine, am iubit, erau femei mai tinere decât mine, cu 10-15 ani. Acum, tu mă faci să râd. Știai că râsul este pentru mine o formă de combatere a suferinței?!

Mulțumiri doamnelor dr. Mihaela Grimberg și dr. Rodica Fuiorea de la Spitalul Al. Obregia, dr. Codruț Țuțu de la Clinica Pirasan, asistentei sociale Isabelle Romdhani, un om fenomenal, donatorilor anonimi, găzduitorilor temporari, Oanei, taximetrista mea de suflet, foștilor colegi de liceu și serviciu ai lui Andrei, cititorilor revistei din țară și străinătate.

Noi, toți, l-am salvat pe Andrei din stradă! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi v-a dat!

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • O poveste de viață impresionantă, o lecție de omenie… Bravo, oameni buni!

    Violeta 2 august 2019 6:39 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->