Bărbatul care iubește Căderea Bastiliei
Când ochii țipă după bani, îți zici că dacă-i ai, poți cumpăra orice, și putere, și plăceri, și sănătate. Când mintea se îndepărtează de casă, drumul de întoarcere nu-l mai găsești oricâte grăunțe de amintire ai fi împrăștiat pe potecă. Femeia ți-a luat urma, și-a cules sufletul risipit, iar tu ai rămas dincolo, în locul unde ”binele se vinde rău, dar răul se vinde bine”.
Pe o stradă frumoasă, lângă o casă frumoasă, stă un bărbat frumos. Sau. Pe Căderea Bastiliei este o vilă în stil brâncovenesc lângă care, în fiecare seară, stă un băiat cu obraz de ceară și plete unsuroase adunate în căciulă, care-și fixează privirea de cărbune pe o fereastră. Îl văd mereu când ies de la muncă, pare un personaj de roman care sare din pagină, la aceeași oră.
Atâta apăsare levitează în jurul lui, că spațiul public devine unul privat de mă simt culpabilă de efracție.
Poți disimula invidia, egoismul, frustrarea pentru că flecăreala, bravarea, hohotul strident rămân accesorii sociale cu sclipici care pitesc formidabil, dar, niciodată, nu se poate disimula sufletul întors pe dos. Dacă mi-aș imagina forma materială a tristeții, așa, să poți să pui mâna pe ea, acest om este reprezentarea ei.
În fiecare seară, îi puneam o etichetă, într-o seară îi puneam pe riduri una de bețiv, într-alta, pe căciulă, una de drogat, apoi, pe haină, una de nebun. Până într-o zi, când le-am dezlipit pe toate, mi-am adunat curajul în zâmbet și l-am întrebat dacă este o clădire de patrimoniu cea din fața lui.
M-a privit cu o mie de cărți citite pe fiecare ochi, în parte, și mi-a răspuns:
– Da. Este de patrimoniu, dar al sufletului.
S-a apropiat de mine și mi-a șoptit complice:
– Aici stă ea, dacă nu trec o seară să-i văd umărul, părul, măcar perdeaua înviată de energia ei, eu nu-l mai ajung pe mâine.
– Păi, de ce nu suni la ușă, vorbește cu ea despre Hei, cum mai ești?!
– Nu, nu, ar fi o tâmpenie, acum e fericită. Are soț, are copil, vreau doar s-o văd un pic. Un om este în suflet doar musafir, dacă vrea să plece nu-i încui ușa. Pe bune, ai sechestra un musafir?
Ne-am așezat pe bordură și, apoi, i-am răspuns:
– L-aș determina cumva să n-o facă, nu știu, aș lupta, m-aș reinventa, că doar n-a venit cu forța!
– Să știi că cel mai mare păcat în dragoste este să ascunzi unei femei că nu te merită. Dar o iubesc ca un depeizat, e ca un altar. Vin, mă închin și plec. Uite, s-a stins lumina în camera copilului, acum se va duce în pat, lângă el. Și ce dacă?!
Luase forma unei flăcări după ce s-a stins lumina, își imagina degetele ei cum închideau circuitul electric. Era singurul părtaș la gestului ei, din secunda aia, pe care i-o dăruise fără să vrea.
Cum spuneam, după ce i-a simțit prezența, nu-i mai sesizam mimica feței, devenise o flacără care vorbea precipitat:
– Stai să-ți spun cum a fost! Îi plăcea să călătorească, așa că mi-am zis să joc la pariuri și la automate de jocuri. Am jucat, norocul începătorului, am venit acasă cu o grămadă de bani, dar ei i-am spus că ne-au dat niște prime la firmă. Am dus-o în China, își dorea așa de tare. Apoi, iar am câștigat. Am dus-o în Dominicană. După câteva luni am început să pierd. Mă împrumutam ca să joc. Mergeam să câștig, de fapt să recuperez ce pierdusem. Pierdeam, mă împrumutam, pierdeam. Uite-o, stai un pic, de-o lună nu-i mă văzusem chipul. Așa, ce spuneam?! În fine, așa am pierdut casa… Și asta a fost.
– Și unde locuiești acum?
– Am dormit în gară, apoi, în parcuri, nu-i așa că e mișto să dormi în fiecare noapte în alt cartier?! Merg la o mătușă, fac un duș, halesc ceva, și, apoi, iar pe străzi. Știai că oamenii dintr-un cartier seamănă între ei?! Duminica, mai vin în Cișmigiu copii cu probleme la mate, îi mai ajut, mai jucăm un șah.
Râdea. I-am zis să mă aștepte un pic, era un magazin alături, i-am cumpărat niște conserve, mere, o prăjitură, bere și țigări, după care am plecat.
A doua zi, mergeam spre serviciu și văd pe Bastiliei, cumpărăturile mele înșirate, mai puțin berea și țigările. Văzându-mi fața prostită, o femeie ce ieșea dintr-o curte mă lămuri.
– E, dragă, este Profu, a pierdut totul la păcănele. Mașina, casa, tot. Lumea îi dă de toate, cică e băiat de familie, vine seara pe aici, uite acolo stă fosta nevastă. S-a săturat și asta de el, dar de câte ori n-a chemat poliția! După ce o vede, băiatul ăsta răstoarnă totul pe jos și pleacă, nici nu-i pasă că rămâne înfometat. Eu zic că îi e foame doar de femeia lui. Să ne ferească Dumnezeu!
Am plecat gândindu-mă că fata de la fereastră nu va ști niciodată în ce hal este iubită de omul care și-a jucat viața la păcănele ca să-i pună lumea la picioare.
Acasă, am ieșit pe balcon, nu puteam să-mi iau gândul de la poveste, priveam în stradă, nu observasem până atunci că au dispărut câteva magazine și, în locul lor, răsăriseră săli de jocuri cu reclame înăbușite în culori electrice.
Micul Paris strălucea în lumini de lasvegasuri.
Poate că binele nu se vinde chiar așa de rău, dar răul, încă, se vinde bine.
FOTO: ”Fata din vis”, desen de Lea Thaisa OFIȚERU
