Orice suflet are o cutie neagră așa, ca avionul, carevasăzică, după un accident emoțional sau cocktail de bucurie, nimic nu se pierde. Pentru că este securizată în titan divin ca să-ți amintești cine ai fost, să înțelegi ce ai ajuns.
”Închide ușa și mergi mai departe” vai, ce plastic sună! Prinzi viteză ca nebuna până vezi ușa cât un punct, te oprești zâmbind cretin, și, ghici ce, trecutul are claritate absolută. Nu poți fugi de cutia neagră pentru că unde ți-a ajuns adidasul, ți-a ajuns și sufletul. Să nu o privim adversativ, ci zâmbind, pentru că acolo nu este despre noi, suntem chiar noi. Putem irosi duzine de chibrituri pe poze, nu obținem decât scrum din lemn, în cutia neagră rămâne copacul.
Un telefon mobil, în anii 90, era perceput ca invenție absolută. Să nu mai fii agățat de fir, să mergi oriunde și să vorbești la telefon era epidemia care contaminase și Grozăveștiul. Mai ales, că studenții făceau coadă la telefonul cu fise de la metrou ca să vorbească cu ai lor. Atunci, el voia ”o mașină mică” Dacia 1300, la mâna a doua, tot strângea la pușculiță, permisul îl avea, mașina, ba. Dar a apărut celularul, fix la prețul unei mașini vechi, și atunci, visurile și economiile au virat spre altă direcție.
O zăpăcise cu proiecțiile, îi spunea, entuziasmat, că într-o cutie așa mică de telefon se vor anula distanțele, vor încăpea tone de biblioteci, colecții de muzică, filme, arte, emisiuni TV, se vor vedea oamenii între ei, chiar de la celălalt capăt al lumii. Nu prea pricepea ea cum va încăpea în 20/10 cm o lume întreagă, dar îl asculta rătutită.
Într-o după-amiază caniculară de cămin, el trase alarma:
- Tu te-ai operat de apendicită, nu-i așa?
- Da, la 8 ani, dar ce-ți veni?!
- Arată-mi operația! insistă el.
Fata îi arătă, avea o liniuță pe care se vedeau vag punctele a trei copci. Băiatul deveni agitat:
- Îmbracă-te repede, cu operația ta primim un telefon gratis. Lasă cartea aia și uită-te, naiba, la televizor!
La micul TV Sport alb-negru, era ”Ceaiul de la ora 5”, emisiune cochetă, invitați spumoși, prezentatoare cu verb. De data aceasta, se realiza în holul Spitalului Universitar, adică la doi pași de cămin.
- Măăi, nu realizezi, o să avem un telefon mobil! Dau kit-uri întregi, cine ajunge rapid la spital și arată semnele unei operații primește telefon mobil! se aprinse el.
- Adică tu chiar vrei să-mi vadă toată țara operația ca să ai telefon mobil?!
- E democrație, nu mai este ca înainte de 89! îi replică.
- Aici nu e vorba de 89, dar tu ceri ceva de genul 89 – 89. Pe bune, ești zdravăn la cap, mă gândesc serios dacă chiar mă iubești.
Băiatului îi luceau ochii pe telefoanele prezentate la televizor. Lumea începuse să apară acolo, fiecare își ridica, ba, un crac de pantalon, ba, un tricou.
- Hai, măi, dă-o naiba, îți pui ochelarii de soare să nu te recunoască lumea, le arăți burta și le spui ce operație ai avut. Și, gata, plecăm acasă cu un telefon. Își dai seama?! Nu o să am niciodată bani pentru celular, hai, măi! imploră el.
Fata nu a mers, dar nici nu i-a mai vorbit o lună. Luase în calcul chiar despărțirea, dar îl iubea prea mult și știa că și cererea asta făcea parte din ifosele lui copilărești.
Au trecut mulți ani de atunci, fericirea în sărăcie rămăsese o constantă în viața lor, dar nimic nu conta atâta vreme cât erau împreună. Într-una din zile, se plimbau prin Cișmigiu, tocmai ieșiseră de la redacție, el voia o bere la terasă. Deodată, a simțit că i se înmoaie picioarele și o perdea i s-a pus în fața ochilor, s-a prelins pe iarbă, fata a sunat la Salvare.
A stat mult pe coridoare, nu aflase nimic, fusese dus de urgență în sala de operație. Făcuse apendicită cronică.
Când l-a revăzut în salon, s-a abținut să nu plângă. Tremura de frig, era vânăt la față, trecea efectul anesteziei. I-a luat în mână tălpile sloi și i le-a încălzit. Stătea la capul lui și îl mângâia, în tăcere. La un moment dat, asistenta a rugat-o să iasă din salon, ora de vizită se terminase, așa că l-a sărutat, și i-a șoptit la ureche:
- Te iubesc! După ce ieși de aici, o să avem două telefoane mobile.
