Picau ”stilouri din cer”, așa ziceam noi, copiii. Aveam 10 ani… Obuzele americanilor, mici, sub forma unui stilou delicat, dragă, n-ai fi zis ce prăpăd pot să facă! Și când suna sirena de la școală ne era clar că urma un bombardament.
În fine, cum auzeam sirena, trebuia să ne ascundem pe unde apucam, să găsim un loc sub podișca de lemn, știi, podețele alea de lemn, de la poarta gospodarului, pe sub care trece șanțul unde se adună apa de ploaie. Și ne băgam acolo.
Dacă ne anunțau că ține mai mult bombardamentul, plecau familii întregi pe câmp. Acolo, tata aduna balegile de vacă lăsate de cirezile de la pășunat și făcea foc din ele. Mama cocea pite pe focul ăsta, ca să nu murim de foame până reveneam în sat.
Fiecare aliat, la momentul în care ne-a fost aliat, avea alt dialog cu sătenii: neamțul zicea: ”Camarad, bonbon!”, adică ne este prieten și ne dă nouă, copiilor, bomboane, rusul zicea ”Țuica!”, dacă nu i se dădea își lua singur, iar, pe american nu l-am văzut, el era pe cer cu ”stiloul”, doar anunța primăria să evacuăm satul.
Pentru că este pe graniță, Slobozia a fost foarte afectată de război. Ai văzut și cazematele alea din 1918, făcute de nemți, dinspre Dunăre. Zona de graniță este mereu sub asalt.
Fragment din volumul de interviuri ”Frumoșii anonimi” de Manu Pencea, publicat la Editura Cărțile Tango, Centenar 2018.
