Prin tata, relatări despre războiul trăit de Iordan Pencea, bunicul meu.
(…) Când armata noastră a început retragerea de la Odesa, rușii au întors armele împotriva nemților și regimentul în care era tata se pornise spre Iași. Tăticul nu mai avea decât o cizmă, așa că tot drumul l-a făcut într-o cizmă pe care o punea, pe rând, de pe un picior pe altul. Așa a ajuns la Iași, unde a fost internat pentru tifos exantematic, așa-zisul tifos de război.
Plutoanele care îndreaptă armele unii împotriva altora, la nivel individual, rămân oameni: tata, împreună cu frații lui, Ionel și Florea, au fost primiți la masă în casa unei rusoaice.
Ionel, care era responsabil cu hrana pentru soldați, ducea alimente și făină într-o căruță pentru soldați. I-a dat femeii o jumătate de sac de făină ca să le facă o masă caldă, o găină friptă. Acolo, s-au întâlnit frații, au mâncat, s-au îmbrățișat și și-au spus – Cine ajunge primul acasă, să-i spună lui mămica, că toți suntem în viață. Fiecare a luat-o pe alt drum spre țară, cu regimentul de care aparținea.
Atunci când românii din Armata 4, aliată nemților în 1942, a ajuns în Stepa Kalmuca, rușii au trecut cu tancurile peste ei, deși ai noștri erau dezarmați. Au cerut ajutor nemților, dar, i-au lăsat de izbeliște.
Tata s-a întors din Rusia, plin de păduchi, mama a făcut un foc mare în bătătură și i-a ars toate hainele. Era piele și os, l-a îmbăiat ca pe un copil. Nu poți scoate ororile războiului din ochii unui om, niciodată. De câte ori ne-a povestit ce a pătimit, avea lacrimi în ochi.
Mai aveau un frate, Nicolae, poreclit Bursuc, om mai mucalit și glumeț, dar el nu a fost luat la oaste pentru că se grăbise să cultive arbori de cauciuc. Pe atunci, ca să eviți să te ia la oaste, cultivai pomii ăștia și dădeai recolta de latex la un punct de colectare. În război, industria are nevoie de banalul cauciuc.
Iar acasă… Se bombarda Ruse, oraș bulgăresc de pe malul Dunării, și cum noi avem casa pe mal, ai mei s-au organizat: mamaia și tataie, Nidelea și Lina, s-au ascuns într-un bordei de lut, construit în pământ, iar tata și mama, împreună cu sora mea, au plecat în satul vecin, la Malu. Așa m-am născut eu, în căruță pe 29 august 1944.
Când ne-am întors, satul era împânzit de ruși. Povestea mama că s-au ferecat în casă când au intrat rușii în curte, țipau după băutură, ne-au furat rufele de pe sârmă, au forțat ușile, doar că acestea aveau zăvoare de metal, în formă de X, pe lungimea ușii din lemn, așa că nu au reușit să intre.
De la noi, au plecat pe ulița de pe deal, au intrat într-o gospodărie, au împușcat bărbatul de acolo, au fugărit-o pe soția lui, care a reușit să se ascundă în vecini, și au găsit-o pe fetița lor de 6-7 ani, în bătătură. Au plecat cu ea în lanul de porumb, au batjocorit-o, în fine… o nenorocire.
A doua zi, a plecat tot satul să o caute, au găsit-o într-o stare gravă, dar a supraviețuit săraca. După ani de zile, a avut destin…, familie, copii, nepoți.
Fragment din volumul ”Frumoșii Anonimi”, publicat în 2018 – Centenar.
