„Am vrut să râdem de tot ce nu îndrăznim să discutăm. Pentru că râsul, până la urmă, e cea mai bună formă de terapie.” (Laurent Baffie).
Imaginați-vă o sală de așteptare. Nu una obișnuită, cu reviste vechi, muzică de lift și un domn posac care oftează din 3 în 3 minute. Nu. E vorba de sala de așteptare a doctorului Stern, un neuropsihiatru celebru și… inexistent (dar să nu lăsăm un detaliu să ne strice distracția).
Ei bine, în 12 aprilie 2025, această sală s-a materializat pe scena ALIVE THEATRE din București, odată cu spectacolul „TOC – TOC”, scris de genialul (și puțin nebunaticul) Laurent Baffie.
Sub bagheta regizorală a Ralucăi Robu – o magiciană a comediei – piesa devine o avalanșă de râsete, reflexii interioare și un strop de isterie colectivă, pe alocuri. Pentru că, da, când șase pacienți cu tulburări obsesiv-compulsive (TOC-uri, cum le zice lumea bună și Wikipedia) se întâlnesc și sunt nevoiți să aștepte… începe spectacolul.
Și ce spectacol! Din primăvara lui 2024, se tot joacă și a câștigat anul trecut trofeul Festivalului „De-a Râsu-Plânsu” de la Brașov. Din nou, pe 6 mai 2025, la Festivalul ”Serile Teatrului Studențesc”.
Cu sprijinul artistic al Julietei Georoiu, directoarea Școlii de Actorie ”Victory of Art”, și Radu Solcanu, o trupă de adolescenți – David Lohan, Luca Ciucan, Victoria Ionescu, Anastasia Robu, Iarina Preda, Nikolas Florea și Sofia Hetel – dă viață unor personaje care nu doar că te fac să râzi până-ți sare cămașa pe tine, dar te și ating acolo, într-un colț tăcut al sufletului.
Pe scurt, povestea e așa: Doctorul Stern, specialistul de necontestat în tratarea TOC-urilor, întârzie din cauza unui zbor. Da, și neuropsihiatrii fictivi iau avionul. În absența lui, pacienții – fiecare cu ticurile, obsesiile și ciudățeniile lui – sunt nevoiți să aștepte împreună.
Avem aici o veritabilă „colecție” de TOC-uri: de la coprolalie (cei care spun prostii fără să vrea), la aritmomanie (adică, oameni care numără compulsiv), de la nosofobie (frica de boli) la palilalie (repetiția obsesivă a cuvintelor – da, da, da!).
Dar ce se întâmplă când toate aceste minți… „speciale” se ciocnesc într-un spațiu mic? Magie. Terapie de grup neplanificată. Situații atât de absurde, încât par scrise de viața însăși. Și, în mod surprinzător, empatie.
Pentru că dincolo de hohote și glume bine plasate, TOC – TOC e o piesă care știe să te facă să râzi fără să râzi de. Știe să îți arate că „ciudat” e doar un alt fel de a fi, iar „normalul” e o noțiune relativă, așa cum e și sensul vieții sau motivul pentru care pisicile ne ignoră cu stil.
Ce face această piesă și mai remarcabilă este echilibrul cu care jonglează între comedie și emoție. Într-o secundă, te prăpădești de râs la o replică neașteptată, iar, în următoarea, te trezești gândindu-te la propriile tale frici, obsesii sau ticuri nervoase.
Spectacolul are o sinceritate dezarmantă, iar actorii – tineri, dar cu o maturitate scenică de invidiat – reușesc să aducă în fața publicului personaje tridimensionale, simpatice, hilare și profund umane.
TOC – TOC nu e doar o comedie. Este o oglindă comică în care ne vedem pe noi înșine – un pic mai dezordonați, un pic mai compulsivi, dar, cu siguranță, mai reali. Este un reminder că râsul nu este doar un refugiu, ci și o armă împotriva fricii. O formă de acceptare. Și uneori, o formă de terapie mai eficientă decât orice ședință cu un terapeut serios care îți notează în tăcere comportamentele „nefirești”.
Așa că, dacă aveți chef de râs cu sens, de o porție zdravănă de umor inteligent și de o incursiune în mintea umană, mergeți să vedeți TOC – TOC. Nu uitați: biletul e mai ieftin decât o oră de terapie. Și cine știe, poate o să ieșiți de-acolo cu mai puține frici… sau măcar cu poftă de viață.
TOC – TOC: unde râsul bate la ușă, iar „normalitatea” așteaptă, afară, pe hol.
