FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR – Omul potrivit e la locul potrivit de Dumnezeu

Era coadă mare la părintele Ciprian Grădinaru, o coadă la care mătasea fină stătea lângă stamba decolorată, geanta Gucci lângă sacoșa de pâslă, pantoful din piele lângă șlapi din cauciuc. Pe egal, oameni. Îmi plăcea să-l văd pe părinte îndeaprope, așa că m-am așezat pe un scaun din dreapta lui. Îmi mascam sufletul sub straturi de demnitate, sub aerul degajat că intrasem accidental pe acolo, sub curiozitatea turistică până la ”Este coadă, dar aici, în preajma părintelui, chiar dacă mai așteptăm puțin, e energie bună.” Rând pe rând, au căzut demnități, orgolii, nerăbdări ca niște măști de tablă ruginită și din fundul sufletului mi s-au umplut ochii de lacrimi. Se făcuseră niște luni bune de când eram piatră. Doamna nu bănuia ce reușise, am vorbit mult, am ascultat și mai mult, m-a ținut de mână, și la final, i-am sărutat-o. Pentru aceasta, acum, după doi ani, am căutat-o pe Maria Pîstae.

Vă amintiții tradiții din locul în care v-ați născut?

• La Gălăteni, prin părțile Teleormanului, sunt tradiții trăite și acum. Din cele povestite din bătrâni era Dansul ursului de Rusalii, când trecea prin sat un țigan cu ursul dansator. Flăcăii mai curajoși se lăsau driguiți pe spate de labele lui, care, zice – se avea leac în bolile coloanei. Dar, un obicei viu și azi, este Spălatul de picioare în ziua Sfintei Treimi. În zorii zilei, gospodina pune un lighean cu apă în fața casei, înconjurat de frunze de lipan. Vine o ceată de copii și ea îi spală, pe rând, pe picioare, cu săpun de casă, după care, ies pe covorul de frunze. Primul copil care intră în apă este, neapărat, un băiat. După ceată, urmează familia gospodarului, mai întâi, se spală copiii, apoi, adulții. Apoi, se varsă apa și ligheanul se pune la uscat cu gura în jos pe frunzele de lipan. Bucata mare de săpun se dă de pomană unui om sărac. Ceata e invitată la masă, la orez cu lapte sau, după obiceiul vechi, la pâsat, un fel de terci din porumb măcinat grosier, la care se adaugă zahăr, lapte și puțină untură. La plecare, copiii primesc de împărțit, prăjituri, nuci, bomboane, fructe, și pornesc, pe uliță, la altă casă. Când eram mică, îmi amintesc cum ne străduiam să dăm de lucru gospodinelor, luam la rând toate noroaiele de pe uliță. Săraca femeie schimba apa de multe ori și asta ne distra grozav, în mintea noastră ghidușă. După acest ritual, gospodina tămâiază de împărțitul rânduit pe masă, străchini pictate în care a pus pâsat sau orez cu lapte, prăjituri de casă, ouă fierte și, apoi, pornește pe uliță să le împartă la oameni mai nevoiași și la rude. Tot de Sfânta Treime, se dansa Călușul, iar bătrânii zic că cei care nu țineau sărbătoarea ”erau luați din Căluș”, de boli, drame, necazuri.

Când spuneți Gălăteni, ce vă vine în minte, fără să stați pe gânduri?

• Rădăcina de unde am pornit în viață. În niciun moment în care puteam să-mi urmez soțul în altă țară, prin serviciu, nu m-am putut desprinde de aici. Nici când mi-a fost mai greu în viață și am pierdut aproape tot.

Ce poate însemna să pierzi tot?

• Casa, asta ar putea înseamna. Eram angajată de o săptămână ca asistentă medicală la oraș. Am plecat la serviciu dimineața, iar la întoarcere, casa noastră nu mai era. Arsese din temelii. Un incendiu venit de nicăieri a ars tot, părinții mei, în durere. Era și vremea când învățam pentru facultate, așa arată un vis când rămâne vis. Mi-am adunat toată energia ca să-mi ajut părinții. Un moment dramatic, dar, care mi-a arătat ce înseamnă omenia. Nu știam, și poate, nici nu aș fi aflat, vreodată, cât de mult ne-au iubit oamenii din sat si nu numai. Niște vecini au înhămat calul la căruță, au luat cu ei un caiet studențesc și ceva de scris și au plecat din casă în casă, prin sat. După trei zile, s-au întors cu căruța plină de cereale, haine, obiecte casnice, dar și bani. Niciodată nu vom putea să le mulțumim îndeajuns pentru acel moment pe care l-am depășit doar prin ei. Până în octombrie, înainte de iarnă, am reușit, cu ajutorul lor, să acoperim zidurile unei noi case. Acest incendiu a fost și o probă a credinței în Dumnezeu, nu i-am reproșat nimic Lui. Am fost chiar renăscută din cenușă, cu gândul la Dumnezeu, și am mers mai departe. Și, iată, că am reușit.

În războaie, se întâmplă mari iubiri, oamenii comunică mai mult, zic unele studii sociologice.

• Studiile sociologice sunt credibile, mediul ostil din timpul unui razboi, condițiile vitrege, fac oamenii mai sinceri, mai maturi în gândire, mai puri, sufletește. Desele momente de meditație despre viata trăită pe front sensibilizează și pe cei mai duri oameni. Imaginea cu oameni morți, la fiecare pas, face ca viața să aibă un preț mult mai mare decât pe timp de pace. Tatăl meu a fost pe front la vârsta frumoasei tinereți, dar până aproape de sfârșitul vieții ne povestea episoade din trăirile razboiului. Ostaș chipeș și isteț, cu o mare ușurință de comunicare și cu o receptivitate incredibilă la orice. A cunoscut tinere rusoaice de la care a învățat foarte bine limba lor, iar el le ajuta să vorbească în română. Ulia, Tania, Vania, câteva nume despre care povestea atât de frumos.Tania era hotărâtă să vină după el în România, împreună cu mama ei. Soarta a decis altfel, așa că din toată povestea de dragoste au rămas doar amintirile frumoase. Tot atunci, a botezat și un copilaș rus, cu prenumele Stiopa, echivalentul în română pentru Stan, după cum ne zicea.

Educația în școală, cum a fost și cum vi se pare că este?

• Școala generației mele era una foarte serioasă, plină de oameni foarte bine pregătiți și exigenți. Cum aș putea să nu-mi amintesc de domnul profesor de limba română?! A mai făcut cineva, până atunci sau după, un proces literar? Ion al lui Rebreanu, unde, pornind de la caracterizarea personajului, clasa noastră s-a împărțit în două tabere, unii îl apărau pe Ion, alții, dimpotrivă. Așa s-a născut ideea procesului, care a plecat din clasă, s-a bucurat de comentarii pozitive în cancelarie și a ajuns la Casa de Cultură, în fața publicului. Doar că la Casa de Cultură, au intrat în proiect și profesorii, alături de elevi. Profesorul de română devenise procuror, cel de istorie avea trei roluri, avocat, student la Drept și judecător. Profesorul de franceză, un domn în vârstă, juca rolul unui fost avocat în Franța. Procesul a fost unul greu, având în vedere competențele unor oameni de specialitate care au adus probe. Așadar, procesul s- a terminat în favoarea lui Ion, iar, echipa mea și a profesorului de limba română a pierdut. De atunci, în liceu, nu se mai adresau profesorii implicați în acest joc literar cu eleva Diaconu, ci cu apelativul ”procuror” Însă, școala de zi este diferită, bibliografia e stufoasă, mai ales, la clasele primare, mă uit la nepoții mei… Despre pasiunea de a citi literatură beletristică, nici nu mai poate fi vorba. Pe de altă parte, eu cred că metodele pedagogice ar trebui să încurajeze aptitudinile și talentul copiilor, până la performanță.

Valoarea identitară se resimte puternic în pasiunea cu care vorbiți despre oameni, locuri, intersectări.

• Să știi tu că felul în care un om vorbește zice câte ceva despre identitatea lui. Patosul cu care vorbește, cunoștințele, gestica spun foarte mult despre acel om, îl fac unic, de neconfundat. Așa era un profesor de istorie pe care am avut onoarea să-l cunosc în Alexandria, domnul Moraru, o adevarată enciclopedie! Făcea cursuri de istorie, gratuit, cu elevii care doreau să meargă la facultăți de profil, ținea tot felul de conferințe publice. Ascultându-l, nu ți-ai fi dorit să se oprească. Orator, dicție, gestică, informație, dar, cel mai mult, dăruire.

Ce este un om fără carte?

• Un om fără carte, un pilot fără tablou de comandă, un marinar fără busolă. Este un om sărac și gol.

Dar, o carte fără om?

• O carte fără om, o mare taină, o comoară ascunsă, o osteneală în zadar.

Dumnezeu apare în viața noastră când…

• Omul Îl primește. Uneori, ne dorim, cu ardoare, ceva și nu reușim să avem, dar, mai târziu, primim un altceva cu mult mai presus decât ne doream. Dumnezeu este Cel Care ne dăruiește sau ne poate lua totul, după scopul și rânduiala Sa. Am trait de mică, într-o relație bună cu Dumnezeu și, niciodată, nu m-a dezamagit. A fost călăuza mea permanentă, prietenul meu, ajutorul și speranța pentru ziua de mâine.

Vă amintiți o poveste bună?

• Cea mai bună poveste este chiar povestea vieții mele. Despre cum l-am cunoscut pe soțul meu, nu am depus niciun efort pentru acel moment, nu a intervenit nimeni în afară de mâna Lui Dumnezeu. Totul a venit de la sine, natural și foarte simplu, omul potrivit la locul potrivit. Și de -atunci, trăim într-o căsnicie așa cum ne-am dorit, alături de două fete, de cinci nepoți, deocamdată, pentru că, în ianuarie, vor fi deja șase.

Centenarul este…

• Un număr istoric încărcat de recunoștință față de cei care au gândit și reușit să ducă la capăt unirea, un proiect îndrăzneț. Un prilej de a cunoaște cât de patrioți, solidari și consecvenți au fost predecesorii noștri.

O definiție a iubirii ar fi….

• Sentimentul cel mai frumos pe care poate să-l trăiască omul, trăirea pe care a sădit-o în suflet Însuși Creatorul. Iubirea nu este o formulă matematică, dar poate ține o perioadă limitată sau o veșnicie. Există atâtea feluri de a iubi… Iubirea în cuplu, iubirea de familie, iubirea față de necuvântătoare, de artă, de natură. Iubirea ne face mai buni și mai frumoși.

Ce ar trebui să facem să fim mai buni? Mai eficienți. Mai mândri că suntem români?

• Să ne cunoaștem mai bine, să renunțăm la invidie, să ne iubim mai mult semenii, asta înseamnă traiul în comuniune. Mai eficienți putem fi dacă fiecare om înțelege că, în pătrățica lui, treaba bine făcută aduce bunul în societate. Mândri că suntem români?! Să ne iubim cultura, tradițiile, acest loc minunat, unde, tot mai des, auzim că este și grădina Maicii Domnului. Să spui, da, eu sunt un român, mă mândresc cu asta! Și, în general, ”noi suntem români, noi suntem aici, pe veci, stăpâni”.