În fiecare început de an, arunc în cutia poștală de tablă sau digitală urarea aia de genul ”Să fiți fericiți, sănătoși, iubiți, s-aveți succes la școală!”. Azi, m-am apucat să analizez urarea, și, din rotundă, ce-mi părea, a rămas corectă doar partea cu sănătatea. Așa că încerc s-o dreg acum.
Să fiți fericiți!
Să zic cuiva să fie fericit, e ca și cum i-aș trânti ”E, lasă, lasă, știu că anul trecut ai fost cam trist!”. E ca și cum ai zice unei fete ”Să fii frumoasă!”, de parcă anul trecut a fost nițel cam urâțică.
Plus că fericirea nu e chiar așa la îndemână, este o stare cultivată pe niște ani, mulți. Fericirea este un portativ de bucurii care, doar când este obturat de tristețe, declanșează conștientizarea ei. În momentul T1 am fost fericită, dar m-am prins când eram în T14. D-aia consider urarea asta floare de plastic din glastra bunicii.
Internetul zornăie cu rețete de fericire, de parcă omul, în firescul lui, nu e făcut și din râs, și din plâns. Iată cum am aplicat niște tehnici de fericire, flotând, de-a binelea, în burlesc.
Eram cu mama în autobuz, în jur, călători încruntați, așa că le-am zis fetelor să încercăm metoda asiatică, de râs de-a-n proastelea, să vedem dacă e molipsitoare, cum zice Maestrul pe net. Ne-am arătat dinții, ca-n oglindă, când scoți frunzulița de pătrunjel, ne-am tensionat corzile și am hohotit de ne-au ieșit ochii din cap. Privirile curioase oscilau între două idei – banc sau evadare din spital. Ne-am oprit doar când maică mea s-a mutat pe alt scaun.
Altădată, ne-am dus la o conferință de meditație găsită tot pe net. O copleșeală caldă, în care, cu ochii închiși, pe muzică edenică, ascultam păsărele ciripesc, ciripele păsăresc, susur de pârâiaș, foșnet de frunză, și tot așa. Este drept că am plecat zâmbitoare, dar, ne-a ținut până la colț de stradă. Calmul s-a dus cu o picătură de cafea vărsată. Ce aș fi putut să zic?! ”Ina, imaginează-ți cum o picătură caldă de cafea, de culoarea deșertului auriu se prelinge pe tricoul țesut din bumbac de-un alb imaculat, crescut într-o câmpie inundată de soare!”…
Am mai meditat noi și yoghinește, dar, cum deschideam ușa, realitatea ne voia setate pe acțiune, nu pe unduire de plantă. Singura rază de lumină ne-am luat-o, mereu, din biserică, iar energia, din sport, efect biochimic grozav.
Lacrima e frumoasă, ține de omenesc, și pusul pe gânduri e firesc, și nostalgia, și îndoiala, așa cum și enervarea e corectă, ca să-ți descarci o supărare. Până și o plantă se chircește la ploaie sau vânt, de ce aș râde ca tâmpita în furtună?!
Nimeni nu mă cunoaște mai bine decât mine și nimeni nu știe la ce tresare sau hibernează sufletul meu. Nu cred în diabetismul cu uitatul trecutului, cred, cu tărie, în administratrea lui igienică: am iubit, intenția mea a fost bună, hai, în prezent, avem treabă! De mi s-ar propune un cip de resetare a memoriei, aș fugi de-aș mânca pământul, altfel, cine aș mai fi?
Să fiți iubiți!
O avem din prima, de la Dumnezeu, că ne-a adus pe aci. Apoi, o avem de la oamenii din softul genetic – copii, frați, părinți, mătuși, nepoți. Problema ne vine, știm bine, de la dor de cuplu, care ar fi infinit mai temperat, dacă ne-am scoate nările din egoism și am observa câte femei absolut extraordinare nu au întâlnit măcar, o dată, dragostea.
Apoi. Orice derapaj din ascultarea sufletului nu aduce iubire, ci parteneriat pentru bunăstare sau pentru dizolvarea sintagmei ”Ce zice gura lumii?”. Păi gura lumii nu sunt eu, tu, el, ea, noi, din ce-o fi cavitatea asta bucală planetară?! Într-atât de naivă să fiu încât să cred că lumea se gândește la mine mai mult decât un minut, că sunt buricul pământului?! Cum ar fi, una care nu mă suportă să stea la cină să zică: ”Dă-mi castronul ăla, auzi, dar Manu, ce crezi c-o mânca acum?!”.
Singura măsură a ceea ce ești și poți deveni e în suflet. Ascultă-l!
Succes la școală!
Obsesia notei am avut-o de mică. Pe 1 ianuarie, mamaia mă punea să aleg din coș nuci-materii, puse la clocit de Sf. Andrei. Spărgeai nuca-mate, de avea miez stafidit, era nasol, spărgeai nuca-română, vai, ce miez plin avea! O tradiție cu efecte anapoda pentru mintea de copil, mai rea decât bătaia flăcăilor din Ruginoasa.
Tirania notei este o boală și azi, alimentată de noi cu vârf și îndesat. Acești copii nu sunt supărați într-atât că au trecut un examen cu notă mică, cât pentru că se fac de râs și devin batjocura altora. Așa apare bullingul.
Auzi și acum oameni la 50 de ani care spun ”Dragă, l-am văzut pe-ăla din școală, avea note mici, copia după mine. S-a ajuns, domne, are firmă! ” Păi, când tu toceai orice, fără discernământ, după notă, el învăța să trieze informația utilă pentru profesie. Avea Obiectiv.
Uneori, o notă mare nu înseamnă că ești deștept, ci că răspunzi bine la dresaj. Spui un refren de o mie de ori, iei examenul, dar ce te faci la alt cântec?! D-aia există adulți doldora de platitudini, cu note uriașe. Și oameni de succes, cu note modeste, care, la moment de cumpănă, se descurcă. Adaptarea este, uneori, cea mai subtilă formă de inteligență.
Să aveți sănătate!
Să fim bucuroși și să avem sănătate că-i mai bună decât toate! Și receptivitate la coincidențe, ele, întotdeauna, vor să ne mai spună ceva.
Super postarea ta! Sănătate și multe bucurii și ție!