Anul e un număr, sufletul, ba!

Din liceul de mate – fizică, în ceaușism, luai startul în viață pe două căi: lăcătuș mecanic sau… mecanic lăcătuș. Adică, nu un lăcătuș oarecare, să repari broaște, lacăte și suflete fără chei. Era cu totul altceva, era creme a la creme, Graalul tablei, ciocăneai fier, rotunjeai țeavă, tăiai, fasonai, găureai, asurzeai.

Coșmarul meu favorit – matematica

Premiile din gimnaziu, aparițiile TV cu niște poezioare scornite și kilele de cărți citite i-au așezat lui tata, în dosul capului, aura de părinte norocos. Până într-o zi, cu vreo două luni înainte de admitere, când i-a venit o idee – ia să mă ducă el la doamna Ignat, la mate, așa, la o micuță evaluare. A fost abisal. Apoi, a urmat mitralierea cu cifre, dar, pe grade: rudele de gradul 1, 2 și 3, copiii lor, poate, și un nepot, dacă i-ar fi venit vremea să părăsească uterul. Toți mă trăgeau de picioare să-mi extragă capul din nori, cu angajament comun: să nu mai recit formule. Nu înțelegeam de ce, eu zic că aveam o intonație mișto.

Cine a învățat matematică în primii ani, în mod sigur, a avut un părinte cu care a exersat nițel. Pesemne că ai mei, văzându-mi notele s-or fi gândit că sunt geniul acela din interbelic care-și lasă opinca la intrarea în oraș, își pune pantofii de sus și intră primul la liceu.

Ca să cunosc și eu ceva cifre, am mers, cum spuneam, la profesoara Ignat, pe driverul să-ngrășăm porcul în Ajun. Într-o după-amiază, doamnei i-a venit ideea să mă ducă la școala unde preda. A strigat din bancă pe un băiat, Gabi, care a umplut tabla cu cifre într-atât de repede, că nu am înțeles din ce parte a început. O fi fost de sus, de jos, de la mijloc, nu mai știu. Și, cum asta nu era de ajuns, a mai chemat un băiat, pe Tibi, care a făcut la fel, domne, cu mâna stângă! Atunci am simțit un ac, necerut și nechemat, care mă împungea în tot corpul, tricota de unul singur halatul albastru de lăcătuș mecanic. Cred că am avut și o viziune, encefalograma mea descriind o linie dreaptă. Atunci, am plâns. Comandanta de la țară, codașa de la oraș.

Nu existau licee de filologie la vremea aia, am dat la Liceul Sanitar din București, eram 5 pe loc, am picat, și uite așa, am ajuns eu la profil mecanic la Liceul Maiorescu. Culmea, la un liceu unde trebuia să mă întâlnesc mai mult decât mi-aș fi dorit cu Matematica, dragostea mea!

Am fost la eF, Figarooo!, Figarooo! Fii garou ca să reziști! Sau fii Garou: Elle porte en elle le péché originel/La désirer fait-il de moi un criminel.

Mult mai târziu, am înțeles că nota este ceva temporal și temporar și că adevărata dexteritate este să te prinzi la timp ce har ți-a dat Dumnezeu ca să-l faci dar, că, altfel, se cheamă lene și zice-se că e păcat.

Dar, aici, am cunoscut cei mai grozavi oameni, am legat cele mai frumoase prietenii. Amoare, diabetisme, ioc. Că tata era de strajă, devenea scuza mea favorită. În fapt, eram un băietan în sarafan, invizibilă, bref, fata de la țară.

După 30 de ani

Ieri, ne-am revăzut la liceu, pe esențial, părea că a fost o recreație și ne-am întors la clasă. Fără fasoane, protocoale, am regăsit-o pe Amalia, iubita mea colegă de bancă, care știe ce limbă vorbește fiecare celulă din mine, pe Cristi, fără de care coșmarul tezelor la mate ar fi devenit și mai profund în nopțile post-liceu. Pe Tiberiu, care, cu mâna stângă, proiectează drept în urbanism, prorector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”, pe Nicu ce ne aduce un colț de Wall Street prin Capitală, broker, nevoie mare. Ca la oscarizare, mai zic, Roxana redă sănătate copiilor, Anca le arată liceenilor cum vine treaba cu fizica, Amalia ajută oameni să lupte pentru viață la ATI, Florin, fermier de tip american, știe ce înseamnă planificarea fără risc, Vladu își face jobul militar, la nivel de excelență, cu patriotism real. Toată lumea își face treaba bine.

Și, oamenii ăștia, pe o ploaie torențială, au venit din lumea mare să ne vedem între noi, să ne vedem profesorii, în fond, să ne vedem pe noi înșine, pe modul liceu.

Totul a fost autentic. Puteam dansa anapoda, falsa refrene. Cine e autentic, e nerv. Glumele se centrifugau cu 1000 de turații per amintire:

”Ieșiți copii, e o bombă în clasă!”, proful speriat de ticăitul unor ceasornice uriașe, pitite de băieți în pupitrul băncii;

”Dăm extemporal pe două numere?!” – ”Nu dragă, tu ești 1, tu ești 2, tu, 3 și tu 4.”;

 ”Tovarășu profesor, sunt M. Gaură, eu nu am notă pe trimestrul ăsta!” – ”Bine, Fereastră, ieși la tablă!”;

”Ia să vedem cine ne face o problemuță. În cât suntem azi, a, e 23… Pencea la tablă!”;

 ”Cum nu fumezi, măi, băiete, de unde e fumul ăsta, mă prostești în față!” – ”Tovarășul profesor, eu chiar am fost la toaletă!”. Și, zbang, îi sare șapca de pe scăfârlie. Elevul se duce la clasă, păzit de profesor. Atunci vreo patru au sărit dintr-o singură cabină pe hol, în sensul opus.

”Dar, voi ce faceți aici, jucați șah în oră?”  – Nuuuu, facem un sincronism, să înțelegem mai bine poetul!”.

”Alo, voi doi, n-ați tras o linie, n-aveți creioane?! De mâine, creioane, din cap până-n picioare!”. Și, au fost, la ora următoare, chiar sub picioare, dar, ale catedrei.

Nu fugiți de agape!

Întâlnirea asta de școală are tâlcul ei. Aici nu se face un bilanț al diplomelor, carierei, anilor de căsnicie, al divoțurilor, al kilogramelor, recensământul copiilor sau mai știu eu ce. Aici, dăm o raită prin viața de liceu. Ne ajung convențiile, putem să ne luăm o zi din viața cu efect de tunel pentru una din liceu.

Cum să joci un rol lângă cineva care te știe ca pe-un cal breaz, cu bune și rele, de la o vârstă când poate nici soțul/soția nu te știa?! Sunt în stare să-i prețuiesc și degeaba, la o adică, pentru că sunt parte din anii mei tineri. Comunism, necomunism, viața de licean este aceeași. Are haloul ei necontaminat de ideologii.

Nu ratați agapele, dacă profesorii vă respectă și vin pentru a vă revedea, poate, cu un pas mai greoi, faceți-o și voi! Îi bucură! Vă bucură!

Nici nu știți ce onoare este pe capul nostru să ne vină profesorul la masă și să-ți zică: Ești bine! Uite, eu sunt așa și așa.” Ai devenit demn pentru o confesiune, acum, după ce a scos firul de aur din pietroiul nărod ce ai fost, vine el spre tine. Vrea să îl asculți, când, altădată, tu doar îl auzeai. Cuvântul e sunet și culoare, e mesagerul gândului uman, asta am simțit la agapă, exact ce spunea Tudor Vianu, care a trecut prin acest liceu.

Eram acolo, gonind spre liceu, rupți de credite, de obligații, de joburi, de frustrări sau trădări, fugiți de lângă copii, poate acum, studenți. Iar, noi, aseară, eram liceeni, mai tineri decât ei.

Doar după ce trecem printr-o felie groasă din viață, înțelegem că există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia, parafrazare lirică, după Ion Barbu, un alt maiorescian.

Anul e un număr, sufletul, ba.

Post Scriptum: Pentru profesorii și liceenii/ultima generație în uniformă, 1989, de la Colegiul Național ”Ion Maiorescu” din Giurgiu.

Fotogragia centrală este realizata de Lea Thaisa Ofiteru. Celelalte, de către fotograful profesionist, recunoscut internațional în fotografia artistică, Vasile Arcanu, căruia îi mulțumim mult.