Nici nu ne-am măritat bine și batem din picior că vrem copil. Privim, mai des, copiii pe stradă, în mersul lor intra sau extrauterin, ne imaginăm cum va fi al nostru, cu cine va semăna, închipuim destine feerice pentru el. Ne explodează capul de pusee maternale, rânjim la țarcurile colorate din vitrine, ba, chiar și scutecele igienice le contemplăm cu ceva romantism. Pastilele de factoide le înghițim din prima – zâmbești mamei de la TV care, schimbând scutecul unui bebeluș, este extrem de fericită.
Și, într-o zi, apare copilul. Omulețul roz, ciufulit și smiorcăit, care, într-o secundă, doar una, ți-a arătat că, până atunci, habar n-ai avut câtă dragoste poți duce.
Iar, copilul, indiferent de compoziția unui cuplu, stabil sau separat, va fi monolit de dragoste pentru amândoi. Așa că partida aia de suveranitate – cât de nasol e tata, cât de rea e mama – nu ține, pentru că noi, părinții, nu suntem proprietari de suflet. Activele de iubire ale unui copil nu se devalorizează niciodată.
Aș fi în stare, dacă aș avea ban, talent și autorizație, să sculptez o statuie gigantică în buricul târgului pe care să scriu Anul Mamei – 364 de zile fără ziua aia, 8 Martie.
Dacă vedeți o femeie politicoasă, care merge relaxat cu copilul de mână, atunci este o bonă. Dacă, însă, vedeți una care face viraje cu un cărucior, ce are pe etaj un copil, la parter, traista cu zarzavat, iar, pe mânere, alte două sacoșe, atunci este mama.
Este femeia care nu mai stă în parcuri, pe bancă, ci, lipită de scara unui tobogan.
Este femeia care nu mai face baie, de ceva vreme, ci, doar duș.
Este femeia care nu trece dintr-o cameră într-alta, fără să se agațe de o jucărie, un papuc, un biberon.
Este femeia care cântă, când nici nu mai poate vorbi.
Este femeia care leagănă, când nici nu mai poate merge.
Este femeia care glumește, când i-ar fi poftă de-un plâns sănătos.
Este femeia pentru care televizorul s-a inventat pentru desene animate.
Este femeia căreia, dacă aude în mall vreun ”Maaamiii!” străin, i se zbârlește pielea.
Este femeia care merge la serviciu, cu gândul la copil, și se joacă cu copilul, cu gândul la serviciu.
Este femeia al cărei obraz a devenit un cearcăn uriaș.
Este mama.
Chip obosit de femeie, care poartă, în fiecare rid și-n fiecare cearcăn, splendida istorie a copilului ei. Femeia tonică ce, altădată, privea, mai des, copiii din stradă, dorind …
Desen ”Cheile sufletului” de Lea Thaisa Ofițeru, pe când avea vreo 13 ani.
