Îmi zicea că au fost colegi în liceu, au tricotat o legătură amicală ca un fular pufos peste ani, cum ar veni, s-au susținut, atunci când pe unul îl tăvălea viața și pe celălalt îl răsfăța. Acum s-au întâlnit în tăvălit sincron, așa că s-au așezat pe linia unui nou start.
Își scoase din geantă telefonul și mi-l arătă pe managerul ei de top. Că asta ajunsese colegul, un domn respectat cu sute de subordonați, portrete mediatice, vacanțe exotice, viață de huzur.
Era o fotografie cu ei doi, dar pe ea n-am văzut-o, din prima. Un bărbat grizonat cu privire gravă care-și trecea patru degete prin păr ca să-i țipe în soare Rolexul. La cotul mâinii lui, a, da, chiar, era bretonul ciufulit al prietenei mele. Sigur că era și ea. Ba, chiar era și un ochi de-al ei. Era un fel de selfie futurist, justifica femeia această captură nereușită.
Mâna cu ceasul trebuia să pară relaxată, să strige ”Uite așa curge timpul pe un Rolex!” în vreme ce ailaltă era în tensiune pe telefon. Dar cum brațul-stativ nu trebuia să se vadă, ca să pară un instantaneu, produsul final ajunsese cam așa: 1/2 tricou alb cu ”ke” de la Nike, presupun, Lake sau Take, cine știe, 1 cap de bărbat, 1 ureche, 3 ochi din care 1-ul albastru, 2 bretoane și ceasul întreg.
Mi se părea că văzusem tot. Dar, mă înșelasem. Îmi spunea că poza asta fusese făcută la Brașov.
Mi-a povestit că, în prima seară, ea s-a fixat pe cadrul ”fugi că vreau, că pe urmă stau”, și-au luat camere separate, dar masa, la comun.
Doar că toată idila ce se contura la poalele Tâmp(l)ei a fost boicotată de un accident stupid pe terasa unei cafenele. Un ghem de cățel l-a capsat pe picior. O zgârietură superficială care a devenit o problemă fundamentală.
Reveniți în București, câteva zile, au țopăit de pe o terasă pe alta, de pe un bulevard pe altul, dintr-o barcă în alta. Idila se închega, însă, zilnic, suna la terasa din Brașov ca să afle dacă este ok cățelul. I se răspundea invariabil că da, era bine mersi.
Într-una din zile, când fixaseră o întâlnire la muzeu – zvâcuri hormonale trase în glazuri academice – el n-a mai ajuns pentru că plecase la munte. E, care munte?! La ăla de la Brașov. Avusese, Dumnezeule, insomnii cumplite, iar dacă apuca nițel să adoarmă, visa că turbase.
Dacă îl mințiseră chelnerițele la telefon?! E atâta incompetență în prestări servicii! Dacă murise cățelul și cafeneaua nu voia să-și asume insecuritatea vieții managerului?! O chelneriță responsabilă trebuie să știe ce pune pe masă, dar și ce e sub masă.
Bărbatul plecase să vadă dacă mai trăiește cățelul. Dacă trăiește, va trăi și el! Degeaba i-a zis prietena asta a mea că face un drum inutil, că un vaccin antirabic era la doi kilometri, iar cățelul, la sute.
A ajuns la Brașov, a angajat tot personalul cafenelei în căutarea cățelului. Unul zicea că a plecat după cățeaua de mă-sa, altul că parcă îl zărise lingând o prăjitură, altcineva că nu mai trecuse de câteva zile, ce mai tura-vura, cățelul nu era de găsit. Panică totală. Dacă turbase și d-aia dispăruse?!
Când era pe cale să renunțe, aude Cuțu-cuțu! întoarce capul și zărește o fată încovoiată sub masă. Hrănea cățelul din coșmarul lui. Atunci, s-a năpustit cu Rolex, cu tot, sub masă, l-a luat dintre picioarele fetei și l-a dus direct la un cabinet veterinar. Câinele nu era turbat. Va trăi, va trăi! Apoi, a depus cățelul pe terasă, ba i-a luat și niște fursecuri-recompensă și a plecat spre București.
Și tot timpul a simțit nevoia să o sune pe ea, insista amica, arătând cu degetul spre moaca lui din poză, eu, uitându-mă la șuvițele ei bune doar de recoltat ADN, din aceeași poză.
După relatarea asta, prietena își băgă telefonul în poșetă și mă întrebă:
– Zi, tu, că nu e interesant?!
– Pare un cățel bun.
Foto: concept Lea Ofițeru
