Spectacolul „Frida Kahlo: Viva la Vida!”, bazat pe textul lui Humberto Robles, a prins viață, în 6 decembrie 2024, la Teatrul Coquette, după un concept original semnat de Ruxandra Bălașu, care interpretează, de altfel, și rolul principal.
Spectacolul construiește un puzzle cu momente esențiale din biografia Fridei Kahlo, iar dialogul cu eul său masculin, interpretat de Ion Tudorache, oferă o perspectivă autentică asupra vieții și creației.
Muzica este semnată de Ana Pătan, artistă și compozitoare stabilită în Suedia, despre care jurnalistul și chitaristul german Heinz Rebellius spune: ”O singură chitară pentru muzica unei piese de teatru e o idee fenomenală și o mărturie pentru o regizoare îndrăzneață și o compozitoare curajoasă”.
Până la această echipă, care s-a avântat în proiect, din câte știu, în România, nimeni nu s-a gândit la o piesă de teatru despre Frida Kahlo – pictorița, cu o viață și o artă egal de impresionante, pline de contraste violente, așa cum este, uneori, însăși viața.
Iată cum, inteligența și umorul Fridei, cu care face față unui destin dramatic, ne arată că, uneori, talentul se poate naște din cenușă.
Dar mai bine, să lăsăm arhitecții proiectului să ne vorbească despre ”Frida Kahlo: Viva la Vida!”.
Ruxandra Bălașu, din perspectivă regizorală, care consideri că este momentul cel mai intens din piesă și ce mesaj speri să transmită publicului?
Acest spectacol e gândit ca un jurnal în mișcare și fiecare dintre scene ar putea fi decupată de acolo și spune ceva, o mică poveste și, în același timp, înșiruirea lor alcătuiește o singură poveste mare.
Deși e greu să aleg, pot spune, totuși, că scena în care Frida Kahlo își amintește accidentele, pentru că, acolo, vedem o artistă care a avut atâta ambiție, poftă de viață și chiar umor în situații care ar fi pus pe oricine la pământ.
În ciuda întâmplării groaznice, transmite un mesaj de încredere și optimism real, peste orice discurs ”motivațional”. Îmi place și pentru că, acolo, mi se pare că e momentul în care toți trei (Ion Tudorache – actor, Ana Pătan – muzica și cu mine) ne-am întâlnit în artistic, în mod ideal.
Dar, dincolo de asta, cel mai mult mi-aș dori să vină public tânăr la acest spectacol și să găsească aici un imbold de a își descoperi pasiunea, acel ceva care să dea un sens vieții.
S-a mai jucat Frida pe vreo scenă din România sau e o premieră?
Textul scris de Humberto Robles e montat de mine, la Teatrul
Coquette în premieră pe țară. Eu nu știu de vreun alt spectacol de teatru cu acest subiect până acum, în România.
Ce elemente vizuale și simbolice ai folosit pentru a reflecta stilul Fridei și impactul său cultural?
În timpul lucrului la acest spectacol, am studiat albume de artă cu operele Fridei Kahlo, jurnalul ei, biografii și câteva filmări care au rămas, dar am căutat și sursele ei de inspirație, arta pe care ea a studiat-o și artiștii pe care îi admira.
Era o persoană educată și sofisticată. Tot ce aveam nevoie se afla acolo, o bogăție artistică, vizuală. Trebuia doar să aleg, să cern ce mă inspira pe mine, cel mai mult, în conturarea posibilă a universului ei, din punct de vedere scenic.
Am pornit de la o pictură numită Masa însângerată, care s-a pierdut. Sunt elemente foarte puternice în picturile ei, foarte intime, organice – inima, sângele, propriul chip, care apar și în spectacol. Dar, cel mai puternic mi se pare dedublarea, ea pare să fi fost propria ei creație, propriul ei personaj și am creat aceasta Frida dedublată feminin/ masculin, mască/ persoană reală etc.
Frida Kahlo: viva la vida! nu e o biografie tipică, dar cu siguranță vă va face curioși să aflați mai multe despre Frida Kahlo, dincolo de clișeul femeii cu mono-sprânceană și flori enorme în păr.
Dacă Frida Kahlo ar putea vedea această piesă, ce crezi că ar spune despre viziunea ta?
Asta ar fi ceva, un univers paralel în care să îi cer părerea. Ha, ha! Sper că ar aprecia refuzul clișeelor și un anume fel de (auto)ironie cu care tratăm niște subiecte groaznice.
Mi-am propus să aduc în fața publicului o ființă umană profund legată de arta sa, nu un pop-icon, nu un monument și nici măcar o imitație. Am vrut ca spectacolul să fie fidel față de credința Fridei Kahlo cum că ” (…) tragedia e cel mai ridicol lucru inventat de om. Nimic nu pică mai bine decât râsul.” Totuși, să nu vă așteptați să vă tăvăliți pe jos de râs și nici la o lecție de istoria artei.
De dragul imaginației, pentru că îmi place întrebarea, în mod special, vreau să spun că nu văd decât două variante: ori ar fi cel mai mare fan al acestui spectacol, ori aș suferi o avalanșă de înjurături mexicane. Nu văd o cale de mijloc.
Ce moment din piesă a părut cel mai dificil de jucat și cum ați găsit resursele emoționale pentru a-l interpreta?
Ruxandra Bălașu: Pentru mine a fost o adevărată provocare tot acest parcurs, pentru că am semnat regia și sunt și actriță. Ca să pot să fiu în ambele posturi, am început să construiesc acest spectacol cu aproape patru luni înainte de a începe repetițiile propriu-zise. Am creat spectacolul, cu rigurozitate, pe text, pe un plan regizoral al meu, ca pe un decupaj de film, am construit structura și, apoi, am lăsat și inspirația actoricească să intervină.
Întotdeauna, am simțit ca punct nevralgic momentul în care textul menționează aventura pe care Diego Rivera, soțul Fridei Kahlo, a avut-o cu sora ei. Mi se părea ceva cu adevărat de jurnal, atât de intim, de dureros și în același timp atât de vulgar, încât găseam, cu neputință, de spus cu voce tare, fără să cadă în melodramă, în derizoriu.
Am tot căutat și am decis că a spune asta, a-ți spune asta, cu voce tare, e un act de sinceritate cu sine dezarmantă a Fridei Kahlo. Asta m-a ajutat să găsesc un joc de-a ascunderea privirii, de-a fugitul de sine în care îl implic și pe Ion Tudorache, partenerul meu de scenă. Mi s-a părut unul dintre cele mai dificile momente de jucat, pentru că mă/ ne confruntă cu o putere de iertare care e aproape neverosimilă azi și tare mi-aș dori să se simtă asta.
Ion Tudorache: Cel mai greu mi s-a părut să interpretez varianta masculină a Fridei. Pentru a interpreta partea masculină a Fridei Kahlo, am căutat să mă transform într-o proiecție a dualității ei interioare. Nu joc un personaj separat, ci o extensie a minții și emoțiilor ei, o prezență care evidențiază tensiunea dintre forța și fragilitatea artistei.
Am lucrat să ascult replicile Fridei ca un gând care prinde viață, plin de sens și emoție, explorând echilibrul dintre autoritate și vulnerabilitate. Prin mișcări, gesturi și tonalitate, am încercat să arăt că această parte masculină este atât un scut al Fridei, cât și o confruntare cu sine însăși. Este un proces de introspecție continuă, care cere empatie și curajul de a explora conflictele și complexitatea interioară.
O replică sau o scenă care îți rezumă cel mai bine legătura cu personajul?
Ruxandra Bălașu: Faptul că pictez, mi-a salvat viața.
Asta m-a atras către personajul Fridei Kahlo și aici am rezonat cel mai puternic. Înțeleg ce înseamnă puterea unei pasiuni împlinite. O pasiune reală e ceva atât de puternic, încât te poate salva în multe feluri, nu te lasă să cazi nici chiar atunci când ai vrea. Admir, enorm, felul în care ea infirmă clișeul artistului devorat de propria artă. E artistul pe care arta îl salvează pentru că și-a găsit un mod de a se face văzut, auzit și a vorbit și altora despre lucruri prin care oamenii trec singuri de obicei. Și asta mi se pare ceva prețios. În afară de asta cred că am învățat mult de la Frida Kahlo. Am învățat să am curaj să practic arta mea fără să țin cont de judecățile sau prejudecățile celor din jur.
Ion Tudorache: Mă regăsesc în mai multe replici și secvențe, dar cel mai mult în momentul în care o transform pe Frida, punându-i hainele și accesoriile. Acest act simbolic nu reprezintă doar schimbarea ei, ci și definirea mea ca personaj, arătând atât controlul asupra imaginii ei, cât și fragilitatea conexiunii mele cu gândurile și emoțiile ei.
Cum v-ați conectat cu lupta interioară a Fridei, între durere și creativitate?
Ruxandra Bălașu: Când joci un personaj care a existat în realitate, mi se pare, totdată, și o mare ușurare și o mare răspundere. Am citit tot ce am prins despre ea, biografii, interviuri, am văzut și revăzut filmările care există cu ea, astfel încât să distrug imaginea-clișeu pe care și eu o aveam în minte și să pot să aduc pe scenă imaginea unui om viu, nu a unui monument.
E extraordinar că ea a ținut acest jurnal fantastic și acolo poți să citești ce gândește și simte personajul tău. E un privilegiu pe care nu îl ai în cazul personajelor fictive, ți se pune pe tavă totul, trebuie doar să-ți deschizi mintea și să te pui pe treabă.
Am pornit de aici, apoi, am căutat cum merge, cum se mișcă – știu că adora să danseze, cum zâmbește etc, ca să pot să aduc în fața publicului un personaj credibil și iubibil. Eu am o glumă, că actorul bun în scenă e ”așa, ca un om”. Mă rog, glumă cu un sâmbure de adevăr. Am căutat să o înțeleg, cât mai real și mai sincer. Ca actor, cauți și în experiența proprie. Din fericire, relația mea cu durerea e doar accidentală și de scurtă durată, însă am avut un episod vara asta, o durere de umăr care m-a chinuit îngrozitor și m-a inspirat, totodată. Mi-a reamintit ce înseamnă să vrei să îți depășești limitele și să treci peste durere ca să îndeplinești ceva ce îți dorești enorm. Creativitatea m-a salvat, dorința de a-mi putea face meseria. Lecție însușită, a picat fisa, în mod organic, deci, tot răul spre bine! 😊
Ion Tudorache: M-am conectat cu lupta interioară a Fridei, reflectând asupra propriilor momente de tensiune între limite și aspirații. Durerea fizică a ei, care contrasta cu creativitatea ei debordantă, mi-a amintit de momentele în care am simțit că obstacolele mă împing să creez și să mă exprim mai intens. Am lucrat ca să înțeleg cum fragilitatea ei devenea o sursă de putere, transformând suferința în artă.
Pe scenă, mi-am concentrat mișcările și expresiile pentru a reflecta această luptă.
Există vreun obiect sau simbol legat de Frida, care vă ajută să intrați în pielea personajului, înainte de spectacol?
Ruxandra Bălașu: Pentru mine nu există amulete, sunt similare cu hazardul. Mă las cu o plăcere imensă, de nedescris, în joc, dar nu la voia întâmplării. Pielea personajului e ceva ce nu există, creez asta, din nou și din nou, la fiecare spectacol pentru că știu ce joc. Nu am superstiții legate de a urca pe scenă. Verific totul de două ori, costumul, obiectele cu care lucrez în scenă, totul ca să mă asigur că e cum trebuie și apoi îmi dedic timp pentru a mă pune în starea de ”a face” – asta înseamnă, uneori, o cafea, afară, ori singură în cabină, respir, ascult muzică, mă liniștesc, stau cu Ion, partenerul meu de scenă, ne ”verificăm” reciproc cum suntem în ziua respectivă, ne propunem ceva cu fiecare reprezentație. Apoi intrăm în scenă, apoi intră publicul și de acolo trebuie să veniți la spectacol ca să vedeți ce se întâmplă.
Ion Tudorache: Nu cred că e vorba de un obiect sau un simbol legat de Frida, ci, mai degrabă, de locul în care se desfășoară acțiunea, deoarece legătura mea cu Mexicul este extrem de puternică.
Ana Pătan, ce te-a inspirat în crearea liniei muzicale pentru piesă? Ai inclus elemente care reflectă cultura mexicană sau personalitatea Frida Kahlo?
Pentru mine s-au adunat multe surse de inspirație, încă de la început – un teatru independent și îndrazneț, Teatrul Coquette, o regizoare pe măsură de curajoasă și creativă, Ruxandra Bălașu, și desigur, subiectul principal al piesei, Frida Kahlo, o pictoriță atât de autentică, sinceră și non-conformistă!
Desigur că mi-am făcut, mai întâi, temele, să citesc scenariul și sursele pe care este bazat, să înțeleg viziunea regizoarei, să studiez muzica mexicană, care e mult mai complexă și fascinantă decât pare la prima vedere.
S-au potrivit toate pe filonul de compoziții care mă vizitează în ultima vreme, o combinație neobișnuită de muzică clasică cu o foarte modernă încălcare de reguli, de o atonalitate melodioasă, pe care nu mi-o poate explica niciunul dintre prietenii mei muzicieni, cu mai multă experiență.
Singura cale de-a înțelege acest mister care mi se-ntâmplă e să explorez, mai departe, așa că șansa de a crea muzica pentru spectacol a venit cum nu se poate mai oportun! Cu multe direcții deschise, multă libertate și originalitate, dar și claritate, un scop bine definit.
M-am ancorat printr-o abordare clasică, pe înțelesul tuturor, dar mi-am permis și mult abstract și experimental, și mi s-a parut foarte potrivit să folosesc chitara electrică, pentru că o cunosc cel mai bine, și pentru că e un instrument foarte versatil și sugestiv. Poate exprima toata gama de sunete și emoții ce pot fi produse dintr-un pian, bas, flaut, vioară sau orice instrument dintr-o orchestră clasică.
Așa că, de la zbucium până la mângâiere, am putut interpreta totul pe chitară, nu doar melodiile și liniile de bas, dar până și percuțiile sau efecte speciale. Am urmărit să o pun acolo pe Frida însăși, așa cum am perceput-o eu, ceva organic, minimalist, dar dârz și complex, imperfect, dinamic, ca respirațiile sau ca bătăile de inimă (pe care le și auzim în această coloană sonoră pe ici, pe colo), ce nu urmează un tipar computerizat.
Rezultatul nu e muzică tipică de teatru, deși e muzică tipică de teatru! Îmi place mult genul asta de paradox, când ceva pare că n-are ce căuta acolo, dar convinge că se află exact la locul și momentul potrivit. Cel puțin asta e părerea criticilor, tocmai am primit următoarea apreciere de la jurnalistul german Heinz Rebellius (care e, la rândul lui, și chitarist):
„Foarte aparte, cumva straniu și inscrutabil, dar în același timp și apropiat. O singură chitară pentru muzica unei piese de teatru e o idee fenomenală, și o mărturie pentru o regizoare indrăzneață și o compozitoare indrăzneață. Personal, mi-a placut foarte mult sunetul pur și natural al chitarei!”
Există un moment muzical în spectacol care ți se pare cel mai puternic?
Povestea muzicală a fost creată în conexiune strânsă cu felul cum joacă actorii, emoțiile pe care le pun ei în replici, și cu povestea din piesă, așa cum este pusă în scenă de către regizoare, care a adus câteva modificări captivante scenariului.
Față de experiențele pe care le-am mai avut în străinătate cu muzica pentru film și teatru, unde am propus o operă care a fost, pur și simplu, folosită, de data aceasta am creat și modificat totul „pe viu”, zi de zi, pe măsură ce fiecare fragment progresa și era pus în scenă.
În timpul zilei, urmăream repetițiile (online, ei, în București, eu, în mijlocul unei păduri din Suedia), seara compuneam și înregistram noile teme muzicale, uneori, pâna în zori, le trimiteam, ei le puneau în scenă, eventual se adaptau cu coreografii, eventual, îmi transmiteau cum are nevoie să se realinieze la rândul ei și muzica – de exemplu, o anumită mișcare ar trebui sa fie mai lungă, sfârșitul să conducă spre urmatoarea scenă etc. Muzica joaca practic și rol de decor în această piesă de teatru, ea schimbă stările, introduce o nouă acțiune sau personaj, susține dialogurile. E parte din poveste.
În ce privește transmiterea emoțiilor prin muzică, desigur că ajută dacă studiezi, exersezi și înveți metode de-a distila sentimente în sunete, dar mult mai important e să te eliberezi de ceea ce crezi că știi. Să observi ce vrea să se-ntâmple, să te dai la o parte din calea rezultatului, și doar să asiști, să ghidezi lucrurile spre a deveni ce vor ele să fie. Muzica este, dej, emoție, practic nu e nevoie de mare traducere. Pentru orice organism viu al planetei, fiecare sentiment are un sunet.
Când îți iese asta, e totul foarte simplu și rapid! Am fost norocoasă, în vreo două săptamâni aveam deja majoritatea temelor principale!
Da, există un moment în piesă care inevitabil mă copleșește, chiar și după ce l-am vazut la repetiții și în spectacol de zeci de ori. Este scena accidentului pe care Frida Kahlo l-a avut la vârsta de 17 ani, când autobuzul în care călătorea a fost lovit de un tramvai. Scena e rezultatul unei munci colective detaliate, actorii au construit o adevarată coreografie pe sunetele respective, Ruxandra interpretează textul într-un anumit ritm care se îmbină cu momentele cheie ale muzicii, iar piesa muzicală este croită anume ca un fundal sonor pentru fiecare cuvânt spus, cu efectele de rigoare. Când o văd mă simt ca un copil fascinat din public, mă-ntreb din ce creier străin a ieșit oare asemenea creație, pentru că rezultatul final nu mai are nimic de-a face cu mine – și asta e splendoarea lucrului făcut împreună cu alte suflete, minți care simt , înțeleg, totul prinde viață independent de tine, la un nivel superior!
Dacă ai putea descrie muzica spectacolului printr-o paletă de culori, care ar fi acestea?
Albastru, intens, spre violet. Amuzant e că personal nu mă regăsesc în nuanța asta, ceea ce confirmă că nu eu dictez muzica, ci ea pe mine. Eu sunt doar un mediu pentru scopul, subiectul deservit. A, și fiind vorba de Frida Kahlo, cred că muzica e și roșu închis.
Care a fost cea mai mare provocare în a integra muzica cu narativul și jocul actorilor?
N-a existat nici o provocare, totul m-a ajutat, mai degrabă, să mă exprim, o colaborare perfectă!
Un fapt interesant legat de cum m-a inspirat narativul: există în spectacol o scenă în care actorii reînscenează câteva autoportrete ale artistei. Studiind aceste picturi, am observat că una dintre ele, „Autoportret cu părul tăiat”, chiar conține, în partea de sus a tabloului, un portativ cu note muzicale scrise chiar de mâna artistei. Am luat-o ca pe un mesaj direct de la Domnia sa și am folosit acea linie muzicală pentru scena respectivă.
Cum ai amplificat momentele-cheie din spectacol?
Cred că, dacă am simțit anumite momente cheie în spectacol, am încercat, dimpotrivă, să nu le machiez prea strident, să fac muzica să asiste cât mai discret și să dea contrabalans. Se poate cădea ușor în exagerare, dacă încerci să amplifici o dramă, căci, astfel, poate fi interpretată povestea Fridei Kahlo. Dar nu cred că ar crea un portret realist al artistei.
Noi (nu doar eu, ci și regizoarea, actorii) am încercat să păstrăm proporțiile, cu atenție la detalii precum umorul Fridei, oroarea sau absurdul amuzant al anumitor situații, fără a merge prea departe în nicio direcție.
Este multă poftă de viață în spectacolul acesta, am făcut multe piese de dans, cu ritmuri captivante, cu bătăi din palme, și, totuși, chiar și acelea au o veselie ținută sub control, prin ciudățenia armoniilor sau un sfârșit neașteptat – pentru că, de exemplu, unele dansuri sunt cu Moartea. Există și alte contraste, de pildă, relația de iubire-ură a Fridei cu soțul său, Diego Rivera, iar muzica, în loc să le forțeze, mai degrabă, le unește, îndulcește tristețea, aduce melodie în durere, pune umbre peste bucurie, muzica ține totul in șah, sub observație, în așteptare, subliniază fără un deznodământ concis, fără să-ți indice ce să simți, pentru a lăsa, în ultimă instanță, la latitudinea privitorului să interpreteze soarta și aventurile personajului.
Și tot muzica ne găsește și punctele comune, în care toate experiențele Fridei Kahlo, în Mexicul anilor 30-40-50, devin ale noastre, ale mele, ale publicului căruia i se adresează acest spectacol, acum și aici.
Pentru că o poveste bine spusă trebuie deopotrivă să te fure în lumea, timpul și cultura de care-ți vorbește, dar să te și ancoreze în realitatea proprie, să te convingă, educe, distreze, într-un fel pe care-l înțelegi.
Fotografiile au fost realizate de Ovidiu Tesileanu.
