fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Unde ne e locul?

de

Mama a crezut ca tata a trădat-o.

Iar tata a zis: Nu.

Și dupa aia, mama a zis: Pleacă!

Și tata a zis: Ok. Plec.

Așa s-a întâmplat. 

Cinci copii încearcă, fiecare, cum se pricepe mai bine, să se acomodeze la decizia celor mari – divorțul. Noua situație creează aparența unei generozități, al unui bonus meritocratic, după cum au aflat din gura celor mari – două case, două vacanțe, două perspective, două rânduri de cadouri, când, în fapt, copiii nu au nicio convenție de fericire cu zona materială.

Așezat în imagini cu profil catedral, cu sugestie solemnă, documentarul  ”Unde ne e locul?” nu și-ar fi găsit desăvârșirea fără simplitatea relatării copiilor despre cum au înțeles separarea părinților, despre cum izbutesc să-și protejeze iubirea de dorul obsedant pentru părintele plecat.

O paletă de limbaje redă alternanțele între tăcerile vizuale mature și vocile ludice ale copiilor, o capodoperă despre viață pe care niciun părinte nu ar trebui să o rateze. Și niciun îndrăgostit care are o urmă de îndoială în a deveni părinte.

Știm ce zice psihologul, știm ce spunem copiilor, însă știm atât de puțin despre cât de profund înțeleg copiii divorțurile, și, mai ales, cu câtă forță se înarmează ca să lupte cu diferența, dezobișnuirea, societatea.

Alyssia și Ilaria sunt gemenele micuțe care șochează prin maturitatea prin care relatează despărțirea, își descriu părinții cu dragoste, inclusiv situația separării este privită cu duioșia vârstei. Șochează, mai ales, că aceste gânduri sunt livrate între jocuri, între două salturi în piscină. Scopul lor este să-și vadă părinții fericiți. Ilaria își asigură tatăl că doarme cu ursulețul ce i l-a adus cândva, Alyssia, că planul lui de vacanță este formidabil. Adulții ce gravitează în jurul lor, perechile nou formate, sunt uniți de același obiectiv – fericirea fetițelor. Pare că ele pricep mai bine contextul decât lasă să se înțeleagă.

Pentru Thomas, însă, situația capătă o gravitate sâcâitoare, pe de-o parte, pentru că este la vârsta adolescenței, pe de alta, pentru că trăiește într-o societate extrem de conservatoare. La țară nu este ca la oraș, orice divorț devine eveniment. Faptul că mama a plecat îl face să gestioneze dificil relațiile locale în spațiul unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. Tatăl muncește din greu, situația materială nu este una dintre cele mai bune. Răzvrătirea ia forme la limita legii, de pildă, fură tractorul unui vecin ca să ajungă la întâlnirea cu gașca, își pune, adesea, tatăl în situații incomode. Thomas relatează aceste situații și amintiri cu ton și privire lineare, fără nicio inflexiune a vocii sau grimasă. Digresiunile lui au imperativ de document. Este dincolo de lacrimă, este durerea în stare primară, înghețată, înmărmurită. Nu l-am văzut nici măcar o dată zâmbind în evoluția scenelor. Vorbește, repertorizează evenimentele, așa cum s-au întâmplat, neutru, fără să le califice.

La pol opus, alți adolescenți, frații Sheherezade și Carleton, evocă separarea părinților, în regretul profund că lucrurile nu au stat altfel. Tatăl, fost militar, a impus o educație spartană, atmosfera de acasă pare copleșitoare, mama a plecat, din relatarea copiilor, tocmai din cauza acestei presiuni. Pare că tatăl nu a iertat gestul și și-a crescut copiii sub degradarea sistematică a imaginii mamei. În final, acești copii își găsesc locul într-un centru social din cauza problemelor financiare cu care li se confruntă părintele. Se sugerează o intenție de reconviețuire cu mama, sortită eșecului din cauza percepției deformate în care au crescut, imposibil de remediat.

Totuși, nici fata și nici băiatul nu și-au pierdut zâmbetul, își elibereaza emoțiile prin dans. Supraviețuitori, într-altfel.

Despre asta este vorba în ”Unde ne e locul?”, film documentar cu scenariul și regia semnate de Jacqueline Zünd, prezentat la TIFF, după premiera de la Berlinala 2019.

Am avut șansa să stau un pic de vorbă cu Jacqueline Zünd, care, dincolo de reflectoare, este o femeie de o sensibilitate aparte, dar, și mamă singură a unui băiat de 14 ani.

MP: Cum a apărut ideea acestui documentar?! ”Ce a fost prima oară, oul sau găina?”. Credeți că ideea acestui film s-a născut exact Acum pentru că fiul dvs. se află la vârsta adolescenței?! Este posibil să vă fi inspirat criza identitară a pubertății?!

JZ: Nu, nu. Nu m-am gândit că are legătură cu vârsta.

MP: De ce vă întreb asta?! Mi-am pus problema că există o mică legătură, din cei cinci copii, doar doi sunt mici – gemenele, cu un discurs mai tonic. Cei trei adolescenți, însă, par preocupați de percepția societății. Și aici nu-mi dau seama foarte bine dacă analiza mai solemnă a separării este cauzată, jumătate de divorț, jumătate de vârsta pubertății.

 JZ. Nu știu ce să spun, dacă o parte este cauzată de faptul că acești copii sunt la vârsta pubertății. Părinții sunt împreună, iar în momentul când se separă, ei încep să reflecteze asupra situației. Nu cred, totuși, că are legătură cu vârsta.

MP: Micuțele gemene, absolut superbe, aveau, totuși, preocupări foarte mature: părinții lor să fie fericiți. Pe de altă parte, adolescentul din provincie se gândea la efectele divorțului asupra sa. Era preocupat și despre ce spune gura lumii. Mai există în Europa de Vest prejudecăți față de divorț?!

JZ: Cred că da. El trăiește într-o societate foarte conservatoare, chiar dacă divorțul este singura soluție, asta îl face pe tată să râmână agățat de amintirea eșecului. Este vorba de eșec.  Eșecul rămâne și pentru copil.

MP: Din păcate, uneori, divorțul este singura soluție. Se separă un cuplu, niciodată, părinții. Sunt două axe paralele, cea de cuplu și cea de părinți.

JZ:  Absolut! Așa este. Când lucrurile nu mai merg este absolut firesc ca doi oameni să se separe. 

… Caruselul care se învârte ostentativ ne plasează, metaforic, viața într-un mare joc, într-un mare circ, în care suntem, pe rând, clovni sau spectatori. Mă întreb, acum, după acest film, care mai are adâncimi de limpezit pentru mine, nu cumva copiii știu să răspundă mai bine decât noi la întrebarea Unde ne e locul ?! 

 

Fotografiile și înregistrările dialogului au fost realizate de Lea Ofițeru, reporter de știri TANGO – Marea Dragoste.

Post Scriptum: O fotografie de la Berlinala 2019 cu părinții și copiii care au acceptat participarea la proiect, de pe site-ul oficial al festivalului.

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->