fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Fără experiență, viața e o corigență

de

Fiecare carte m-a făcut un om nițel mai citit, dar nu și mai înțelept. Toate răsfoirile mele au dezvoltat conexiuni luxuriante în creier și-n suflet, însă doar viața, cu experiențele ei,  m-a apropiat de corecta înțelegere a lucrurilor.

 

Pentru a-ți trăi viața, trebuie, mai întâi, să-ți creezi una.

Ce știam noi ca fete, prin comunism?! Să ascultăm părinții, să învățăm, să fim cuminți, citite și educate ca să avem noroc de un băiat bun, care ne va prețui pentru că am fost, nu-i așa?!, cuminți, citite și educate.

Uitându-mă, însă, în jur, la viața mea și a altora, am înțeles că nu așa merg lucrurile.

Copiii, când cresc, vor face, inevitabil saltul în paradigma Ființa-Împreună, deci cu raportare la alții, unde vor căpăta o imagine convenabilă sau nu, sub privirea inevitabilă a celorlalți. De aceea, eu, ca mamă, aș dori ca fiicele mele să mai și greșească un pic, pentru că nu există o altă cale de maturizare și adaptare decât experiența trăită, nu citită sau auzită.

Nicio carte și niciun om de pe lumea asta nu le va învăța cum este ea, viața. Pentru decizie bună, alegeri sănătoase prin viață, dragoste, carieră, personalitatea se croiește prin experiență. Bună, rea, în sus și în jos, dar experiență să fie. Pentru că adaptarea înseamnă și asumarea unei conversații fine de salon, dar și supraviețuirea prin a bea apă din urma de urs.

Suntem înconjurați de cohorte de sfătuitori: singuraticul ne vorbește despre secretul iubirii trainice, Facebookcistul, despre strategia unei afaceri de succes (deși, el nu are niciuna), experta în educație parentală, fără de copii, ne dă sfaturi aprige, iar noi notăm necontenit rețete peste rețete.

Uităm că nimeni nu poate trăi în pantofii altuia, unul pe toc are vertij de înălțime, altul, în opinci, se simte ca o rață lăbărțată, altul, pe tocuri-șenilă se simte tanchist.

Dincolo de valorile etice social-colective și moral-individuale, fiecare dintre noi are propria viață, în care, dacă îndeși experiența altuia, ajungem la identități furate. Nu mai suntem noi.

 

Nu m-am maturizat decât atunci când am simțit mirosul eșecului.

Suntem ce alegem să fim. Dumnezeu, în infinita lui generozitate, ne-a dat liber arbitru. Și, de aici, pornesc diferențele dintre noi la punctul de Sosire, Împlinire. D-aia, de la un punct, viața mea nu mai seamănă decât cu mine, cu ce am sădit doar eu, ce am construit doar eu, fără cârje și proptele.

Adevărata mea maturizare a început în ziua divorțului. Până atunci, eu nu am avut piscuri de escaladat. O vreme a fost tata, ca autoritate de la Dumnezeu, pe a doua am ales-o eu, identică cu prima. Din lipsa altui model, nu am avut curajul de a greși. Bărbați cu validare socială, voci populare în comunitatea lor, mică sau mare, ăsta era în capul meu modelul de succes.

Înainte de divorț, am avut un parcurs fad, de câmpie plată, dar în care vedeam limpede orizontul. Totul era previzibil, știam la fiece pas care va fi următorul, pentru că, de bună voie, acceptasem o călăuză.

Intrasem în confortul de a nu mai gândi și decide pentru viața mea, oricum o făcea ghidul în locul meu.

Credeam că va fi suficient dacă sunt fidelă, amuzantă, bucătăreasă, lustrangioaică, dospitoreasă, apretoreasă, mamă cu supranormă, adică, NEvastă.

Mă înfoiam ca tâmpițica că eu nu sunt ca ”alea!, gândire de muiere depersonalizată, care a condus, inevitabil, la un divorț anunțat. Între timp, ”alea” au experimentat viața și, automat, s-au maturizat, având acum căsnicii bune și foarte bune.

Singură, rămasă fără ghid, după divorț nu am avut de ales, a trebuit să rătăcesc de la capătul capului, mă simțeam la un nivel de înțelegere a vieții la limita respirației mele intrauterine. Căzuseră principiile învățate acasă, era evident că altul era drumul bun, dar care?!

A fost al dracului de greu, am cunoscut lumea cu adevărat, așa cum este ea, am înțeles că sub aura de genialitate a omului se pot ascunde anomalii cronice, am înțeles că diplomele pompoase pălesc în fața bunului simț, am înțeles că goana după stabilitate conjugală este cea mai scurtă cale spre instabilitate emoțională.

Eram pe cont propriu și era cu atât mai dificil pentru că, în timp ce mă reconstruiam pe mine, mai eram și mamă, model de forță pentru două zgaibe. A fost nevoie de mult timp, dar, până la urmă, cumva, mi-a ieșit.

 

Gândești prea mult, asta e problema ta!

O filosofie de viață similară se străvede, cu subiect și predicat, în celebrul film Zorba Grecul după romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis. Nicio carte din cele patru cufere nu i-a folosit intelectualului englez Basil în experiența ciclotimică din Creta.

Iată, cum erudiția nu este suficientă pentru a defini un destin, viața se construiește prin trudă, nu doar cu floricele ce floricesc printre circumvoluțiunile noastre, îndepărtându-ne de la realitate și de la o raportare corectă față de ea. De aceea, Zorba îl dojenește părintește pe tânăr ”Gândești prea mult, asta e problema ta! (…) Șefule, ai totul în afară de un lucru: nebunia. Un om are nevoie de puțină nebunie. Altfel, nu îndrăznește să taie frânghia și să fie liber.”.

Zorba avea înțelepciunea vieții tocite și, implicit, atitudini ale acestei conștientizări: marea avea delfini frumoși, ”Ce fel de om ești tu, de nu-ți plac nici măcar delfinii?”, dar marea ”era și fufa ce făcea multe văduve”. Nu era un exaltat, avea experiența recunoașterii și asumării binelui și răului: ”Viața e plină de belele, numai moartea nu e”.

Mi-am amintit de Zorba ca model elocvent despre însemnătatea experienței personale. ”Când un om e plin, atunci explodează. Iar eu explodez prin dans”, la preaplin de bucurie sau tristețe.

La prăbușirea funicularului, reacția proaspătului falit Basil ne confirmă faptul că procesul de maturizare în satul din Creta s-a încheiat: ”Nimic n-a rămas!… Învață-mă să dansez!”, atitudine  echivalentă cu acel ”Și mâine e o zi!” al lui Scarlett O’Hara.

În timp ce mentorul Zorba îi validează noua stare de înțelepciune ”Hei, șefule, ai văzut vreodată o catastrofă mai frumoasă?!”.

… Uneori, în viață, e nevoie de cel puțin un salt în necunoscut, ca să înveți să te alegi pe tine.

Categorii:
Cap sau Pajură

Comentarii

  • Sunt și eu în „clubul” acesta! 🙂 Știu ce zici. Ai dreptate.

    Violeta 23 decembrie 2020 10:50 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->