Printre consecvențele mele negative din două decenii, neînvățarea limbii engleze s-a dovedit cea mai brează. Delăsarea, adică abandonarea lucrului început.
Din cinci în cinci ani, mă așezam, cu stoicism, la start și reîncepeam, întotdeauna, la fel: ”Mă cheamă Manu, pe tine cum te cheamă?!” O dată, de două ori, de nouă ori.
În copilăria comunistă, se preda franceza si rusa pe la sate, cumva, ni se arăta gena romană stropită cu ingrediente slave. Pe una o știu și acum, pe ailaltă, am lăsat-o la fezandat în memoria pasivă.
Pe firul anilor majori, am prins toate etapele dispersiei limbii engleze pe plaiurile noastre. Mai întâi, a fost curiozitatea pentru versurile de cântec, apoi, pentru poanta unui banc. Ușor, ușor, a ști engleză a sărit din opțional în obligatoriu, aproape că nu te mai simți confortabil în CV. Poți cunoaște cea mai rară limbă de pe pământ, vie sau moartă, de nu știi engleză, nu te miști, de la computer la job, de la reclamă la film.
Momentul în care am fost pocnită de această vulnerabilitate s-a chemat joc de societate. Trebuia să spunem bancuri în engleză, deci franceza mea nu se punea. Mă prăpădeam de râs la poantele lor neînțelese, cum vedeam că râd ei, săream și eu cu hohoteala ca o tâmpițică. Am apelat la strategia studentului la examene, ”ultimul examinat, profesor epuizat egal întrebări puține”, sperând că, până îmi venea rândul, se vor fi plictisit deja. Dar ei nu au obosit, așa că mi-am chemat străbunii în gene și am spus răspicat că românul e născut glumeț, deci, chiar și în afara concursului, eu voi băncui pe românește. S-a acceptat, s-au distrat, descalificarea mea nici nu mai conta. Plus, că am un temperament caucazian, iar sunetul ar fi fost departe de catifeaua englezească. De pildă, o declarație de dragoste în engleză sună a mărturisire dezinteresată – ”I love you”, sună a harpă, dar când o zic pe rusește, sună a somație la angajament –”я люблю тебя” (ya lyublyu tebya), sună a fanfară.
O limbă străină este ca o partitură, nu o poți învăța de unul singur de nu ești corectat în sunet, pronunție, oricât de bine ai memora regula din carte, pur și simplu, nu ți se dezleagă limba. D-aia cei plecați la muncă în Marea Britanie o învață din stradă, necesitatea, obligația, urgența te împing în conversație.
Cine nu merge la Londra, poate să învețe o limbă din casa lui, te înscrii la un curs on line. Se generează, automat, o planificare, un angajament, o complicitate, dar se activează și jena față de profesor. Pe scurt, te ții de treabă.
Uite așa, balaurul ăsta, numit engleză, a devenit un pisoi prietenos la momentul în care m-am lepădat de vanitatea că pot învăța singură și m-am dus la FIDES.
O carte te ajută să fixezi, în mod independent, noțiuni gramaticale sau de vocabular, dar riscul de a pronunța anapoda este destul de mare. Iar roboțelul de la google translation m-a ajutat cât cotcodăceala unei găini care tocmai a isprăvit un energizant.
O conversație se face în cel puțin doi, interlocutorul provoacă și așteaptă răspuns. În acest caz, exact ca la sport, practica este mai importantă decât învățatul cu creionul pe hârtie, practica e mama învățăturii. Aici e vorba de sunete, cum le lansezi, cum sunt percepute ca să te faci înțeles, cum începi timid să tricotezi înlănțuiri de cuvinte în alte propoziții noi. Poate că sună a diabetism, dar, realmente, când începi să gândești, să glumești, să fii tu însăți/însuți în altă limbă este, cu adevărat, un lucru extraordinar.
Inițial, mi-a găsit fiică mea un centru în cartier. Am intrat, ne-am așezat frumos în sala de așteptare, aruncându-mi ochii împrejur. Prin crăpătura unei uși, am zărit copilași de grădiniță prinși în horă care se învârteau într-un cântecel despre cifre. M-am imaginat măgăreața dintre ei, prinsă în joc, spunând Teeeeen. Când mi-a venit rândul la recepție și am fost întrebată câți ani are fiică mea, a picat cerul pe mine, l-am luat de jos și l-am pus la loc, solicitând două pliante cu oferta. Ca să aprofundez problema, până la decizie.
În perioada asta sensibilă, în care stăm acasă, m-am apucat de curățenia aia nevrotică, am luat-o la stânga pe Strada Veiozei, prima la dreapta, Intrarea Acvariului, și am ajuns cu menajul și la Casa Bibliotecii. Când am văzut rândul de cărți de învățare ultrarapidă a limbii engleze, nu am mai șters niciun fir praf, le-am pus teanc într-un sac. Pe fiecare dintre ele era scris anul și locul de unde le-am cumpărat. M-am apucat de engleză la 28 de ani, acum am 49.
Așa grozav m-a zăpăcit neputința asta, că m-am sucit spre Google, am dat o căutare și am găsit ceva pentru etatea mea. Centrul de Limbi Străine FIDES https://www.fidescentre.ro/inscrieri. Erau acolo oferte de cursuri on line pentru grupuri diverse, din companii etc., dar, am găsit și ce voiam, cursuri individuale.
De câteva săptămâni, topesc vechea neputință în știință, în mod organizat, planificat, cine ar fi crezut?! Acum, vorbesc, domne, pe englezește, propoziții simple, dar încep să mișc. Gata, nu mai trebuie să mă justific cu ”Nu am făcut în școală engleza, dar știu foarte bine franceza!”, de parcă cineva mă întreba de franceză…
Așa că nu doar o să-mi umplu sufletul de versul lui Bob Dylan, dar voi mai adăuga și un rând în CV, plus că atestatul de la FIDES este recunoscut internațional.
Singurele limite pe care le avem suntem noi, lâncezitul în resentimente, lipsa de curaj de a o apuca pe o altă cale. Citisem că Michelangelo Buonarotti considera la 83 de ani că mai are ceva de învățat, că Dan Puric a făcut școala de șoferi pe la 50. Nu mai spun de profesoara mea favorită din anii studenției care nu a ieșit, cu adevărat, la pensie, acum mulți ani. Traduce în Elveția un volum de poezie.
Omul, pe pământul ăsta, este înainte de toate, comunicare, așa că pe cai! Prima la stânga, Strada Veiozei, apoi, drept înainte Bdul Biroului nr. Skype, unde-mi zâmbește o față prietenoasă. Profesoara mea de la FIDES. Bye!
