Când eram o mucoasă, tânjeam să fiu măcar un petic din mătasea de femeie Monica Bellucci sau un rictus din zâmbetul Sophiei Loren. Să fiu misterioasă, să fiu de neuitat. Ce vanitate caraghioasă!
Într-o zi, visam la prospețimea lui Lorelei, într-alta, viram spre rafinamentul lui Jane Eyre sau spre fățărnicia inocentă a Otiliei. Rătăceam, căutându-mi identitatea și, invariabil, eșuam într-o asemănare nedorită – un hibrid între Matilda lui Preda și Vitoria Lipan.
Deschid o paranteză – După mine, scriitorul este omul care-și păzește idealul de iubire în temple de litere. Acolo, între coperte, chiar există ideal atins! – și o închid.
Ce am omis eu în lecturile mele modelatoare a fost un lucru pe care l-am înțeles când mai mi-a crescut și creierul: nu luasem în calcul iubirea, nu mă gândisem că acele femei perfecte erau aurite de scriitorul îndrăgostit de iubire, îndrăgostit de idealul de femeie, cu vagi corespondențe în realitate.
Abia atunci mi-am acceptat acest fel de imaturitate ca dar. Mi l-am asumat responsabil pe eu, așa cum e el – cu uimirea în fața vreunei banalități din stradă, cu nostalgia anapoda la auzul picăturilor de ploaie la streașină, cu bucuria excesivă când miroase a scovergi.
Am devenit reală doar când am încetat să mă mai învârt bezmetic pe un călcăi, privindu-mă în oglinzile lumii, în vânătoarea de modele.
Doar așa pot s-o zbughesc, liniștită, cu mine.
De pildă, azi, pe ulița copilăriei, cu asfaltul albăstrit de lună. Pantoful țipă metalic pe asfalt, dar sufletul rulează corect întreaga șosea ca pe un covor, lasă pământul dezmățat, descalță fetița din sandale și o pune să gonească nebunește, în rochița de stambă, cu picioarele julite de joacă. Aleargă, aleargă în salturi mari, ridică atâta praf în spatele ei…
Sufletul este un copil.
Dacă este copil, înseamnă că se joacă.
Să-l lăsăm să se joace.
Fotografie: lucrarea ”Moleculă cosmică” de Lea Thaisa
