„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Mama pleacă în vacanță

de

Dacă întorci capul când auzi un ”Mamiii!” străin în magazin, dacă-ți vine să dai telefonul pe ”mut” când primești al nouălea apel pentru o temă sau să pleci pe străzi când găsești casa vraiște înseamnă că ești mama ce a câștigat o vacanță la Bursa Stresului.

La epuizare, fă o resetare!

Avem un capital de energie din care mare parte se risipește pe activități banale, necesare, dar repetitive.

Adolescența copiilor noștri nu se resimte doar în deranjul interior, ci și în cel exterior. Nu-urile se înșiră ca ciorile pe sârmă, nu-urile se înghesuie și în chiuveta cu vase, în ambalajele din jurul patului, în hainele din dulap, în prosoapele aruncate în baie.

O zi obișnuită. Scoți câinele pe care și l-a dorit copilul, faci patul, îți iei geanta și pleci la muncă. Te întorci seara, scoți câinele, strângi prosoapele și ambalajele, speli vasele. Alegi un film pe Netflix și te ia somnul la distanță de cinci minute de generic.

E incomod să recunoști că ai dat-o în bară și ai devenit victima manipulării. Zi de zi, mamă lângă copil – adolescent, doi cursanți care încearcă să progreseze, unul ca părinte, altul ca odraslă cuminte.

O mamă stoarsă de energie devine irascibilă. Scena aia de film în care una se încuie în cămară ca să nu o vadă copiii plângând de epuizare și își sună prietena nu e act artistic, este realitate.

Tații plecați devin musafiri și interlocutori telefonici, ei sunt deschizătorii drumurilor esențiale, dar viața mamei lângă copii este o provocare uriașă la responsabilitate. Asta, dacă vrei să-ți așezi copilul în lume cum se cuvine. Acest ”cum se cuvine”, iarăși, este discutabil și relativ, dar, în linii mari, se ajunge cam la același sistem de principii și valori.

În copilărie, părinții mă lăsau cu bunicii când mergeau la revelioane, nunți, sindrofii. Plângeam, lipită de gard, uitându-mă lung după ei. Atunci, mi-am zis că eu nu voi deveni un astfel de părinte. Și așa a fost. Nici când am născut-o pe mezină, nu m-a lăsat inima să o las pe cea mare acasă, sărea cămașa pe ea de plâns, așa că a venit cu mine pe culoarele maternității.

An de an, le-am luat în vacanțe, să vadă lumea, să se dezvolte, să li se deschidă mintea și curiozitatea. Când am accesat un credit să le duc la Disneyland, să vadă Parisul, erau în al nouălea cer. Când am terminat creditul, după cinci ani, coborâseră în primul, uitaseră cum a fost acolo.

Amprentați de o educație rigidă, putem deveni părinții pe care ni i-am fi dorit să-i avem noi. Ne zicem că le oferim te iubesc-urile care ne-au lipsit, că prevenim apariția vreunei lacrimi de dor, dar uităm că, dincolo de noi, este societatea care tranșează dur pe obiectiv, oameni din alte educații cu alte amintiri de familie, cu intoleranță la lacrimi și la superlativele cu care i-am ocrotit acasă. Le dăm drumul în lume absolut nepregătiți.

Și, inevitabil, acest tip de educație laxă devine extrema celei spartane, primite de noi. Și obținem alte rezultate, nici alea prea grozave. Noi, zdrobiți de epuizare, ei, dependenți de noi.

Măsura lucrurilor este ușor de perorat, greu de găsit. Sfaturile se împuiază ca iepurii peste tot, de la carte la părinte, de la profesor la stradă, dar reala măsură a lucrurilor este găsită doar pe-ncercate. Ce merge la un copil, nu funcționează la altul, același tip de educație poate da rezultate diferite.

Cei mai mari oratori despre educație sunt cei care nu au copii, despre dragoste, cei care sunt singuri, și, tot așa, în alte registre. Nu cred în super-nanny fără copii, în preoți ce spun ”Te lepezi de Satana!” după ce au negociat la sânge botezul unui copil, în oameni care furnizează rețeta fericirii și viața lor e praf.

Cred doar în împărtășire de vorbă modestă, experiență personală și empatie. Însă, când aud ”te sfătuiesc să”, zâmbesc, deși îmi vine să-i trântesc o vorbă ”expertului”.

Acum cred că știu: prin comportamentul copiilor, ne încorsetează din toate părțile chiar schema de educație ctitorită de noi, părinții. Nimeni nu s-a născut părinte, dar toți ne-am născut copii.

Du-mă trenule unde oi vedea cu ochii!

Ca să sari din pătratul job-casă-copii-menaj  și  previziunea ”bătrânica cu trei pisici și doi căței”, nu strică o schimbare de pe-acum. Să-ți ieși, uneori, din pielea de mamă ca șarpele și să pleci în lume, la cules de energie.

De pildă, sâmbăta, aduci bunica la copii, îți iei ruscacul în spate, te urci în tren și tuleo! Doar că privești alternanțele de câmpie și munte este deja desfătare, o libertate meritată. Vaci, boi, cai, oi și starea ți se schimbă. Cred că aș putea să merg cu trenul trei zile, fără oprire. Cu gândurile mele și o fereastră ticsită de peisaje.

Te cazezi ieftin, stai la o cafea fără ”mami-uri” în jur, urci pe munte, citești, asculți muzică, vezi un muzeu, un film prost la hotel, dar, te odihnești. Te duci la un karaoke cu prietenii, cânți fals, dar te simți bine. Lucruri lejere care nu implică concentrare. Și toată lumea este câștigată pentru că te-ai vitaminizat pentru un nou start de mamă.

Copiii cresc și pleacă, așa că vezi ce faci, pe drumuri sunt mulți căței și multe pisici.

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Și mămicile au nevoie de relaxare din când în când, ca să reziste…😊 Vacanță/minivacanță frumoasă!

    Violeta 24 septembrie 2019 6:36 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->