Nu există deștepți și proști, doar părinți ce ignoră softul genetic al copilului, deși se străvede din primii ani de viață. Dacă un copil îți cântă cu accent impecabil în limbi străine, fără să fi pus mâna pe dicționar, are o lejeritate în a deveni poliglot. Dacă cerșește încă o culegere de probleme, este evident că realitatea lui se va chema logică matematică. Dacă este curios cum funcționează țesătura asta de celule, umbrelă a unei conștiințe, Omul, este clar că nu se va opri niciodată ca medic. Dacă șade o zi pe o pictură cu forță cromatică, devine limpede că are vocație pe arte vizuale. Dacă are ușurința de a transmite altfel un mesaj, prin gândire asociativă și creativă, poate ne aflăm în fața unui viitor jurnalist sau scriitor. Și, tot așa.
Numai că… Precum părinții noștri, într-alt timp, nu ascultăm însemnele copilului moștenite de la noi, frăgezite de Univers cu o picătură de individualitate. Copiii noștri sunt grozavi, dar, ratează sau termină o facultate pe care nu ei și-au ales-o, ci părinții. Pentru drumuri netezite cu BANCnote mari, cu atrofierea talentului nativ sau pentru a ne rezolva noi, adulții, o frustrare. Bine că ne-a crescut copilul, hai, să-l facem un cobai, să-i zică fericirii bye.
Snobismul bulevardier
E la modă să dăm la Medicină, Drept, Arhitectură. În niște ani, societatea va avea medici fără rezidențiate, juriști de aprozar, avocați fără clienți, pentru că ieri, nu-i așa, era la modă. Aici, ne trebuie un sistem de alarmă zdravăn la ușă: educația și conștientizarea onestă. E greu, sunt părinte, deci știu.
Eu, una, voi plăti o meditație de sinceritate, dacă presimt că fiicele mele devin victimele modei. Să li se spună un adevăr pe care orice mamă îl știe deja, dar, cum vocea străzii e mai clopoțitoare la adolescență, păi, hai, să mergem la o voce academică. Restul depinde de cum își vor aborda harul, știți cum e, ”90% muncă, 1% inspirație”, vorba lui Einstein, geniul corigent la chimie.
În aceste zile în care se arde pentru rezutatele la universități, mă înclin în fața copiilor care au picat la o facultate, nu doar pentru că și eu, în comunism, am picat, prima dată, și m-a marcat existențial. Mă înclin pentru că s-au supus supliciului adus de ambiția unui părinte sau de vocea străzii și-i rog să-și amintească vocația dată, prin naștere.
Când ai un dar, restul e praf în ochi
Unul dintre marii sculptori recunoscuți internațional, Ion Jalea, și-a urmat darul înnăscut, însă a dezaprobat ferm dorința nepotului de a-i urma meseria. În primul război mondial, Jalea și-a pierdut mâna stângă, dar pentru că talentul sfidează anatomia, a continuat să sculpteze, cu dreapta, toată viața, adică, până la 96 de ani.
Nepotul artistului, Ovo (Mihai Oroveanu), care voia să-i urmeze parcursul, și-a ascultat bunicul care i-a spus verde în față că nu are nicio înclinație pentru sculptură și că ar fi bine să aleagă istoria artei. Astfel, îl avem pe Mihai Oroveanu, un istoric și critic de artă uriaș ”un fel de Atlas pentru instituţiile dedicate artelor vizuale. Conceptor de mari expoziţii (…), iubitor al fanarioţilor, iconolog al Bucurescilor, Oro a fost un boier şi un condotier al văzului. Fotograf al insolitului social, al tuturor monumentelor de sculptură românească şi al ghimbirului lumii artistice contemporane lui.” (citare din publicația Puterea 2013).
”Arcaș odihnindu-se” de I. Jalea, doldora de simbolistică, în aceste zile de zor universitar, îmi pare un nord explicit: să fii ”un arcaș” bun înseamnă că, și atunci când te odihnești, o faci pe ”arcul” tău. Adicătelea, nu te abați de la har, altfel, s-ar chema risipire și ofensă adusă lui Dumnezeu care te-a înzestrat cumva, dar ți-a fost cam lene.
Fotografia Arcașului a fost realizată de Lea Ofițeru, editor știri.
Mi-a plăcut mult articolul! Sunt de aceeași părere.