Adunăm informații, mai mult ca oricând, despre cine a realizat ceva extraordinar în ultimul secol și asta e grozav. Am convingerea că și noi, cei care trăim la capătul celălalt al Centenarului, suntem frumoșii anonimi despre care merită să vorbim, fie că este vorba despre agent de serviciu, medic, profesor, taximetrist, zidar sau om al străzii. Drumuri banale m-au dus spre oameni excepționali, și vreau să vorbesc despre ei, așa cum i-a înțeles sufletul meu.
Inaugurez FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR cu Emiliya Danilovna, elevă în clasa a XII a, la Liceul de Coregrafie Floria Capsali.
Un regret al primei mele născute era că nu am dat-o la balet, și cum, eu însămi sunt roasă de frustrări perorate mamei mele și acum, legate de chitară, am zis să previn vreun reproș viitor al fetei mele, așa că am dus-o la balet, amatoricește, vorbind.
Pentru postură în mersul cotidian, ne-am interesat de o școală de balet din vecinătate. Habar n-aveam că dintr-o alegere tehnică ni se deschideau perspective de cunoaștere, că, deh, așa le rânduiește Dumnezeu.
Am ajuns în curtea Colegiului Național Matei Basarab, ne învârteam pe un teren de baschet, nu găseam sala de balet. Întreb un licean dacă este acolo vreo școală, că poate netul ne-a tras ”poanta”.
- Luați-o la stânga, lângă sala de sport. Știți că aici are școală, singura balerină rusoaică din București?!
Am înlemnit, noi voiam doar o flexare, două, și ne-am trezit pe mâna unei profesoare despre care se știe ”ce naște din rus, balet mănâncă”. Angajamentul meu față de copil vira spre jenă și s-a definit plenar când am citit un afiș din care îmi țiuia în ureche doar cuvântul ”academic”: ”Școala de Balet Academic Svetlana”.
M-am ascuns în vestiar, am dat căutare fulger pe internet, Svetlana Zotina, profesor doctor în balet, fostă balerină la Opera din Moscova, coregraf la Teatrul Național București, nu am mai continuat, m-am repezit spre ușă, să fugim cât mai puteam. Cum am dat să ies, apare profesoara și îmi spune să intre copilul.
Am tras și eu cu ochiul și m-am ales cu ceva, am învățat o șmecherie, dacă vrei să te asiguri că ții spatele în postura corectă, flexezi corpul, scuturi mâinile în jos spre genunchi, și când revii, domne, chiar stai dreaptă! Deschid paranteza: De atunci, prin băile publice din teatru, unele, care se rujează, se uită chiorâș la mine cum îmi scutur mâinile. Și un spectator trebuie să aibă ținută, nu-i așa?! Închid paranteza.
La finalul ședinței, a apărut Emiliya Danilovna, fiica rusoaicei, și nu m-am putut abține să nu o întreb despre una, despre alta, doar ca să văd, printre rânduri, dacă șade confortabil un copil în umbra unei asemenea mame. Știi cum e vorba aia, nu faci insolație la umbra unei celebrități, dar altoiul fără soare rămâne mic de tot.
Mi-a arătat niște poze pe telefon, camera ei, un perete tapetat de diplome, medalii și cupe de prin lume adunate, Italia, Germania, Austria, concursuri peste concursuri, premii peste premii, doar 50, am apucat eu să număr.
Îmi zicea că face balet de la 3 ani, nu simte că i-a fost furată copilăria, există timp pentru toate, dar patru ore pe zi, le oferă, fără negociere, baletului.
Emiliya, suflet frumos, așezat în urmă cu 17 ani de Dumnezeu la București, prin dragostea dintre o rusoaică și un român. Când spun Emiliya, mai spun și pian, mai spun și voce.
Ce vrea, pe mai departe?! Să ajungă balerină la Opera Națională București, indiferent de ofertele din afară.
Mi-a răspuns la câteva întrebări scurte, precis, la obiect, fără ezitare.
- Ce este iubirea pentru tine?
- Este singura melodie a sufletului.
- Se întâmplă să dansezi singură, prin casă, de pildă, să dansezi, în afara pregătirii vreunui concurs?
- Orice stare a sufletului o transmit prin dans, adică eu găsesc rezolvare prin dans. Mă eliberează de o stare de tensiune sau de o întrebare. În Ceaikovski îmi găsesc multe soluții.
- Ce ai simțit la prima medalie?
- O realizare mică. Nu dansez pentru premiu, dansez pentru mine, este ca o autoevaluare, să îmi cunosc limitele, este dificil să le cunoști. Iar un premiu este doar o recunoaștere temporară.
- Dacă ți-ar spune cineva să renunți la pian, balet sau canto, ce ai alege?
- Nu aș renunța la niciuna, cumva artele se leagă între ele.
- Este scump să participi la concursuri internaționale?
- Este ceva. De pildă, și la Koln, am luat locul 1, dar, până acolo, mama a suportat cheltuielile de drum, cazarea, 100 euro costă doar înscrierea la concurs pentru o evoluție solo. Îmi place dansul caracter și baletul, costă, dar merită.
- Ce este arta pentru tine, Emiliya?
- Singurul arc spre Dumnezeu.
