Din Slobozia de Giurgiu până la unul dintre cele mai prestigioase premii ale caricaturii mondiale, traseul artistic al lui Iulian PENA-PAI este o demonstrație de consecvență și forță creatoare, construită în aproape o jumătate de secol dedicat caricaturii.
Laureat al Marelui Premiu (Grand Prize) la concursul YOMIURI din Tokyo (1991), „Oscarul caricaturii”, artistul se numără, alături de Mihai Stănescu (1982), printre singurii români distinși cu acest premiu. Caricaturile sale depășesc registrul umorului grafic și devin reflecții vizuale asupra lumii contemporane. 
În lucrarea premiată la Tokyo, omul apare prins într-un mecanism repetitiv, aliniat și uniformizat, redus la condiția de simplă piesă într-un sistem impersonal. În alte imagini, aceeași privire lucidă dezvăluie ironia amară a unei glorii acordate abia după dispariție, ipocrizia unei lumi care distruge natura pentru a o reconstitui simbolic sau transformarea sacrului într-un spațiu invadat de consum și publicitate.
Privirea artistului pătrunde mai departe, acolo unde aparențele ascund realități incomode: în spatele gesturilor oficiale se întrevăd mecanismele puterii și ale controlului, iar între idealuri, precum „drepturile omului” și realitate se deschide o prăpastie greu de trecut.
În alte cadre, lumea contemporană este surprinsă în tensiunea dintre ceea ce se vede și ceea ce rămâne ascuns – de la arta transformată în obiect de consum, la un pământ aparent fertil sub care se acumulează urmele poluării, sau la dependențele tăcute ale vieții moderne. În economia câtorva linii esențiale, Iulian PENA-PAI reușește să surprindă nu doar imaginea, ci sensul profund al epocii noastre.
Mai departe, ne răspunde cu aceeași claritate și finețe care îi definesc opera.
Manu: Unde v-ați petrecut copilăria și ce v-a rămas din acea lume în desenul de azi?
Iulian: Mi-am trăit copilăria la țară, la bunici, în comuna Slobozia de Giurgiu, de unde am rămas cu nostalgia libertății depline și naturalețea spiritului de observație. Simț de observație, obligatoriu în caricatură.
Manu: Care era profesia dvs., înainte de a vă dedica caricaturii?
Iulian: După trei ani de studii de arhitectura la STACO București, în 1969, am fost repartizat la Ploiești ca tehnician arhitect. Meserie ce nu-mi da mari satisfacții, ținând cont ca eu eram mai mult… plastician, decât tehnician, urmare celor două școli de artă absolvite în Giurgiu – Școala de Muzică și Arte Plastice, în ciclul gimnazial și Școala Populară de Artă, în perioada liceului.
Noroc că aveam, pe lângă meserie, un hobby. Anume desenul umoristic, ce mi-a adus în 1973, bucuria debutului la revista URZICA, o prestigioasă publicație de gen, la acea vreme.
Manu: Cum s-a produs trecerea de la profesia inițială la caricatură?
Iulian: Urzica apărea de două ori pe lună, lucram din ce în mai pasional și simțeam că în curând voi transforma hobbyul în profesie.
Nu era puțin lucru să-ți vezi numele și desenele în revistă, alături de maeștrii Matty Aslan, Nell Cobar, Eugen Taru, Pompiliu Dumitrescu, Albert Poch, Mihai Stănescu și alții. Dar încă nu era momentul să renunț definitiv la arhitectură.
Manu: Vă mai amintiți primul desen publicat?
Iulian: Normal că-mi amintesc, el devenea piatra de hotar între cele două preocupări profesionale ale mele. Pe scurt, era un desen naiv pe temă socialistă, o satiră a timpului pierdut de unii prin baruri.
Începutul meu în presa românească n-a fost chiar ușor, ba chiar enervant, întrucât nu puteai să publici orice poantă de umor. Era o perioada placidă, infestată de o cenzură înregimentată politicii de partid. Cu timpul, am dedus că trebuie să fii cât mai subtil în mesajul desenului, cum s-ar zice, să mergi la cacealma. Și ce bine mi-a prins mai târziu… pentru viitoarele premii.
Cu toata cenzura și direcționările tematice, caricaturiștii români au știut să-și folosească inteligența și puterea de a rezista suspiciunilor subversive ale politicului.
Manu: Ce trebuie să vadă un caricaturist într-un chip sau eveniment, pentru a-l transforma în poveste?
Iulian: Ca să ajung la răspuns, trebuie să precizez că domeniul caricaturii cuprinde trei categorii: caricatura de presă, ce poate fi și cea cu cuvinte, vezi A. Matty cu “Una pe zi”. Apoi, caricatura expozițională de Salon (de șevalet) și, în final, caricatura șarja, portret umoristic.
Eu m-am format și specializat în primele două categorii, respectiv, caricatura de presă, devenind caricaturist-editorialist la mai multe ziare locale si centrale, precum și la cea de-a doua, caricatura de Salon. Nu am dezvoltat portretul.
Manu: Caricatura spune mai mult prin umor sau prin adevărul pe care îl ascunde?
Iulian: În ultimele două decenii, caricatura a evoluat mult în limbaj și rafinament, mai ales, în caricatura de Salon. A fost și este o reflecție umoristică a vremurilor social-politice trecute și actuale, de mediu înconjurător, de economie si filosofie de viață.
Realitatea este că nu se mai face caricatura asociată cu râsul, ci cu meditația asupra adevărului, mesajului din spatele desenului, cum bine ați intuit.
Artiștii abordează teme mai serioase ale societății în care trăiesc, pline de mesaj și nu din toate temele se poate stoarce un umor spumos. Știu că publicul se așteaptă doar la umor și comedie grafică, dar sperăm că, în timp, se poate educa si gustul publicului.
Manu: Ați câștigat numeroase premii naționale și internaționale. Care dintre ele are cea mai mare încărcătură personală?
Iulian: Din cele peste 130 de premii naționale și internaționale, din palmaresul carierei mele de 50 de ani în grafica umoristică, unul mi-e cel mai drag și cel mai prestigios: Grand Prize Tokyo 1991, supranumit “Oscarul” caricaturii mondiale. Premiu ce mi-a adus consacrarea. Mihai Stănescu îl obținuse în 1982, iar eu, în 1991.
Această lucrare premiată la cel mai înalt nivel de concurs internațional, mi-a marcat trecerea de la hobby la profesie. După ce m-am întors de la Tokyo, am renunțat definitiv la arhitectură, angajându-mă caricaturist-editorialist la diferite ziare și reviste. Bineînțeles, în paralel, am continuat să particip la concursuri interne și internaționale de umor grafic.
Manu: Cum ați descrie, în câteva cuvinte, stilul dumneavoastră?
Iulian: Pe scurt, un stil dezinvolt și sprințar, de penițar. Ușurința cu care desenez, întotdeauna, a fost o constantă. Albert Poch de la URZICA m-a caracterizat mai bine, într-o prefață la una din cărțile mele: “Iulian Pena-Pai, un exemplu de ceea ce numim caricatura de presă, definită prin exprimare limpede, sintetică și ușor de descifrat, într-un spațiu limitat, a unor idei surprinzătoare, pline de ingeniozitate. Adaug la toate aceste calități, expresivitatea desenului și atrag atenția asupra inconfundabilei sale personalități artistice, acel ceva propriu numai lui, care îl diferențiază nu atât de ceilalți, cât – mai ales – de celelalte personalități artistice”.
N.A. Ilustrațiile din articol și din galeria foto aparțin artistului Iulian Pena-Pai.
