În 3 februarie 2019, la ceas de seară, mai bine de 1500 de liceeni s-au adunat în Clubul Bamboo la Balul Bobocilor Bucureșteni, unde 12 licee de top și-au disputat titlul de Miss și Mister. Și cum citisem, recent, pe un site gen ”euștiu”, că cel mai bine îți păstrezi mintea fresh, dând iama, uneori, prin mijlocul lor, mi-am luat frumos anii maturității și m-am dus cu ei, la cheful ăsta. Un bodyguard, la costum, majordom din altă epocă, mă privea grav. I-am zis că vreau să scriu despre adolescență și m-a condus pe un coridor lung spre o ușă. Mi-a deschis solemn și am pășit în Narnia Adolescenței.
Vedem copii pe stradă, îi mai vedem prin licee, dar, așa, o mare de tinerețe adunată sub un acoperiș te lasă mut, nu mai vezi un tânăr sau o tânără, vezi tinerețea, la modul concret, material. Mi-am zărit mezina la o masă cu gașca din cartier și mi-a scăpărat în minte un flash cu ei, la o măsuță de grădiniță, construind castele din piese lego. Acum, le construiau prin gesturi largi, dialog încins, ochi scânteind.
La 16 ani, în orice epocă se întâmplă la fel. Oricâți centimetri ar tăia din fustă sau și-ar adăuga pe toc, fetele nu ating pragul ”la femme fatale”. Vorbele rostogolite, vocea copilăroasă, mersul repezit, privirea fără astâmpăr le țintuiește în adolescență. Iar, băieții, dichisiți, cu freza aranjată britanic, pe-o parte, își topesc poza de bărbat degajat, cu mâna în buzunar și privire gravă, când unul îi înghiontește la o alergătură printre mese. Avem copii frumoși, luminoși, cu ochii, scânteind de visuri și speranță.
Pentru un moment, am ieșit din observarea atunci vs acum și m-am năpustit în discoteca anilor 90. Ina și gașca ei au remarcat fata din anii 90, s-au apropiat, au chiuit și am dansat toți, pe-un cântec… ca la 16 ani. Nu-ți poți înțelege copilul decât dacă intri în pielea lui, adică, în pielea ta, la vârsta aia. M-au asimilat și asta m-a făcut să mă simt de-a lor, pentru o clipă.
Bianca Ionescu, olteanca din Drăgășani, stabilită cu părinții în București, pe la 13 ani, acum, liceeană la Colegiul Național Gheorghe Șincai, a câștigat titlul de Miss BBB 2019.
Cine este, ne spune, pe-ndelete, chiar ea, în interviul acordat Leei Ofițeru, elevă ”într-a unșpea” la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza.
- Când e timp pentru muzică?
Nu prea e, dar când iubești să faci ceva, îți faci timp.
- Îți mai amintești când ai urcat prima oară pe scenă, în copilărie?
Prima dată, am cântat când aveam în jur de 7 – 8 ani la un concurs de karaoke.
- Cine a zis ”Bianca poate”?
La început, cei care îmi spuneau că am voce erau profesorii și ei m-au împins către latura asta. După aceea, și părinții mei m-au încurajat să continui cu muzica și m-au înscris la canto.
- Și, totuși, ai intrat la Șincai, de ce nu la un liceu de muzică?
Pentru că nu mă pot baza numai pe asta. Astăzi, poate să meargă, mâine, poate să nu mai meargă. Așa că vreau să am la bază niște studii care mă pot ajuta să plec și pe alte ramuri.
- Am văzut că dansezi incredibil, te pregătești undeva?
Nu mă pregătesc la vreo școală, mergeam la dansuri când eram mai mică. M-a atras, demult, și latura asta artistică.
- Cum ai ajuns la primul videoclip? Mă refer la ”Te caut yo”.
A fost ideea părinților mei, dar, este adevărat că îmi doream de foarte mult timp să fac asta. Așa că ei m-au susținut din toate punctele de vedere.
- Cum consideri tema balului?
“Cabaret”?! O temă pe care am îndragit-o, încă, de când am aflat-o ca probă obligatorie.
- Carisma și curajul le-ai exersat pe scenă sau țin de sângele de olteancă?
Cred că puțin din amândouă. De mică, m-am dus la concursuri de muzică, teatru și dansuri și sunt obișnuită cu scena. Iubesc să fiu pe scenă, încă de la prima apariție.
- Ai crezut vreun moment că nu vei fi tu Miss BBB?
Nu neapărat că am crezut, am avut încredere în forțele proprii, dar, în același timp, eram conștientă de frumusețea, talentul și carisma celorlalte concurente. În orice caz, scopul meu era să mă simt bine, să mă distrez și să împărtășesc cu toți iubirea mea față de artă și scenă, nu, neapărat, cel de a câștiga.
- Te-am auzit, mai demult, cântând ”Lie, ciocârlie”, de am rămas mută. Ce e folclorul pentru tine?
Folclorul este cel mai de preț lucru pe care îl are omul, ne reprezintă și cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim îndrăgostiți de folclor.
- Planuri de viitor?
Momentan, îmi doresc medicina, dar să continui și cu muzica, în paralel. Sper să îmi iasă.
- Toată lumea se compară prin licee, există și răutăți nejustificate. Ce ai spune liceenilor mai timizi, „nepopulari”, ca să depășească momentele de builling?
Sunteți puternici, aveți demnitate și trebuie să fiți respectați! Nu vă lăsați doborâți de cuvintele aruncate în vânt, de oamenii care nu vă pot ajunge cotele! Demonstrați că sunteti superiori prin încredere de sine și puterea de a trece peste răutățile lor, zâmbindu-le în față.
- Ai un prieten? Dacă nu, cum ar trebui să fie?
Da, am. Din punctul meu, prietenul/a ar trebui să fie omul care te respectă și te înțelege, care încearcă să te aducă pe drumul cel bun.
- Ce reprezintă locul natal? Ce zic oamenii din Drăgășani, când te văd?
Locul meu natal reprezintă un mic refugiu pentru mine, iubesc atmosfera și oamenii ce mă înconjoară când merg Acasă. Când mă văd, se bucură și ei la fel de tare ca și mine.
- Ai păstrat prieteniile din școala generală?
Am păstrat câteva prietenii din generală cu niște oameni minunați care mi-au fost mereu aproape și sper ca prietenia noastră să țină până în veci.
Post Scriptum: Mai jos, imagini și înregistrări video din eveniment, cu prietenii Biancăi Ionescu.
