fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

De la puștoaica ce a câștigat Festivalul de Folk ”Om Bun”, la artista care i-a cucerit pe nemți – Ana PĂTAN

de

 

Pe Ana Pătan am cunoscut-o la Festivalul Național de Muzică Folk ”Om Bun” în anii ’90. Ea, pe scenă, cu chitara, eu, în sală, cu agenda de ziarist. Era ediția în care câștiga locul I. Voce limpede, amprentă solidă în corzile vocale și coardele chitarei, niciun vicleșug la mijloc. Cânta exact așa cum era, adică autentică. În forfota de eveniment, nu a existat timp de intervievat, maxim de consemnat.
Numele, obârșia și talentul m-au dus cu gândul la Pithos, pe acte, Cristian Pătan – vocea din Regie. Acolo se sudase, încă din vremea soldăției, un triunghi demențial de TCM-iști – Bobby, Nicuțu și Pithos – în care primii snopeau podeaua cu ciocata, când ultimul cânta.
Așa am recunoscut-o pe mezina Pătan. Anii au trecut, doar 30, și ne-am intersectat pe Facebook. Acum i-am pus întrebările de atunci și alte câteva în plus.

Zece cuvinte despre tine. Cine ești, de unde vii, încotro pleci?
Sunt Ana Pătan, muzician independent, locuiesc jum’ate-jum’ate în Berlin și în Suedia, m-am născut în Turnu Măgurele, un oraș de la Dunăre. Cât despre destinație, n-am niciun plan anume, merg mai departe, fac ce-am de făcut și văd ce se-ntâmplă.

În comunism, mulți dintre noi am fost setați de părinți pentru jobul de supraviețuire. Ți-a trebuit curaj să faci profesie din vocație?

Bănuiesc că asta-i treaba părinților în general și în toate timpurile, să îndrume spre siguranță. Eu, încercând să fiu mereu un copil ascultător, am făcut tot timpul ce mi s-a zis, și în familie, și-n societate, ignorându-mi vocea interioară, chemarile.

Cântam tot timpul, de mică, mai apoi am prins ușor și câte ceva la chitară – de la fratele meu – și puteam face cântece, cu acorduri, texte, melodii și toate cele. Dar, copil fiind, mi se părea normal, credeam că așa face oricine, nu e ceva deosebit, și nu mi-a trecut, niciodată, prin cap că asta mi-ar putea fi meseria. Așa că mi-am făcut acolo cuminte mate-fizica în liceu, ba chiar și facultatea, la ASE, ca asta fac fetele, nu?

Dar parcă muzica m-a vrut pentru ea, fiindcă-n tot ce începeam mi se punea în cale ca o prajitură când ești la dietă, chemându-mă, creând tot felul de oportunități muzicale incredibile, în timp ce toate celelalte proiecte se prăbușeau. Așa se-ntâmplă când ai o pasiune, o să-ți iasă prin toți porii, indiferent cât ai nega-o sau ai fugi de ea.

Curajul a fost necesar abia mai târziu, după încercări neconvingătoare de-a lucra ca asistent de marketing, sau în finanțe, când mi-am dat seama că n-am încotro, în sinea mea voiam să fiu muzician, cu tot ce ar putea însemna asta: sărăcie, foamete sau mai știu eu ce. Mi-am luat inima-n dinți și m-am dedicat chemării cu toată energia și sinceritatea.

La vremea aceea, ajunsesem cumva, ca prin farmec, să am, practic, o carieră muzicală, dupa ce câștigasem Festivalul ”Om Bun”, apărusem prin ziare, la televizor și pe câteva din scenele mari ale țării – pur și simplu fiindcă unor oameni din muzică și presă, cărora le plăcea ce-auzeau de la mine, mă susțineau și mă invitau spre noi scenarii muzicale. Dar după primele lovituri norocoase, care te-ncurajează și-ți arată că poți, începe greul, apar piedicile. Ca să nu renunți îți trebuie încredere în tine, sau spuneți-i cum vreți, inconștiență, curaj.

Cum a devenit ”definitiv” ce părea ”temporar”? Plecarea în Germania. 

Am vrut mereu să plec. Poate pentru că era așa de imposibil de ieșit din țară pe vremea lui Ceaușescu, a vedea străinătatea a fost unul din visurile mele din copilărie. Pe măsură ce creșteam, îmi doream tot mai mult să aflu cum trăiesc oamenii din alte părți ale planetei, cum simt, cum gândesc, ce gust are mâncarea lor, ce culoare are cerul lor, cum miroase aerul lor dupa ploaie, și voiam măcar să aflu dacă există oare vreun loc pe lumea asta unde lucrurile merg cum trebuie, unde există respect, pentru muncă, pentru frumos, pentru ceilalți…

Prin 2002, am ajuns în Germania și m-am simțit imediat acasă. Eram așa de absorbită de noua mea existență și de lucrurile total noi care mi se întâmplau în fiecare zi! Aveam atâta de-nvățat, și învățam cu atâta fericire! Mai puțin germana, care e o limbă imposibilă! (hahaha! cred că mi-am câștigat dreptul s-o spun!)

După două săptămâni, îmi găsisem deja o trupă, în fiecare weekend aveam concerte. La scurtă vreme, mi-am dat seama că, dacă abilitățile mele muzicale erau poate suficiente pentru România, va trebui să muncesc din greu să ajung la nivelul cerut de nemți. Și m-am pus pe treabă, să exersez, să merg la școli, de chitară, de sunet, de teorie de jazz, compoziție etc… Timp de vreo 7-8 ani, și aplicate în practică, la nesfârșit, în tot felul de condiții.

Țin minte și prima mea cântare solo, cu o chitară acustică, la o serbare câmpenească. Trecătorii se opreau și ascultau, iar unii dintre ei veneau către mine la sfârșitul cântecului și-mi îndesau ceva-n palmă. Inițial, am crezut că sunt bilețele cu numele cântecelor pe care și-ar dori sa le-audă. Dar spre mirarea mea erau bancnote, de câte 5,10, 20 €. Pe unii am apucat sa-i întreb, „dar de ce?”. Și-mi răspundeau simplu, „pentru că e frumos ce faci, și pentru că probabil nu ești plătită ca lumea cântând aici, vrem să te susținem!”

Foto: Matthias Ostrowski

Astfel de lucruri mărunte și frumoase mi se întâmplau aproape în fiecare zi: vânzătoarea care-și părăsește tejgheaua, ca să fugă după mine, în parcare, cu un iaurt uitat, un necunoscut care-mi restituie, integru, rucsacul uitat în parc, trecători care se apleacă după gunoaie aruncate de mine, purtându-se de parcă aceasta ar fi datoria lor, oameni care nici măcar nu mă dojeneau! Astfel am învățat recunoștința, respectul, responsabilitatea, pe viu, trăind între ele zi de zi.

Treptat, tot datorită muzicii, am avut și șansa mult visată de-a trăi și prin restul lumii. Mi-am petrecut perioade îndelungate în China, America, Italia, Elveția, Suedia (unde mă aflu acum, partenerul meu de viață fiind suedez) și alte colțișoare ale planetei… apreciind la fel de mult să cânt cu localnici obișnuiți sau mari personalități ale muzicii mondiale, în prezența cărora încă nu-mi vine să cred că am fost. Perspectiva pe care ți-o dă viața în diverse locuri și culturi e imposibil de învățat la școală sau din cărți. Pe vremuri, familiile înstărite își trimiteau copiii la educație în călătorii lungi în jurul lumii. Te șlefuiește și te așază, fără cuvinte, la locul tău mic și neînsemnat.

Mai ții legătură cu muzicienii din România? Te-ai gândit la vreun proiect, aici?! 

Am ținut tot timpul legătura cu Alexandru Andrieș, care mi-a fost mentor și prieten încă de când am ajuns la București la facultate, prin ’95. Țin să-l văd de fiecare dată când vin în țară, este o prezență inestimabilă! De câțiva ani, am mai reluat legătura și cu alți oameni din muzică, radio, jurnalism care-mi erau dragi și înainte. Mici colaborări se tot ivesc, și mă bucur de ele! Ar fi urmat ceva frumos toamna aceasta, dar a fost anulat (sau poate doar amânat) de Corona, așa că nu pot vorbi despre asta.

Ești sunet și literă, compozitor și textier. Cum ți-ai dezvoltat darul? 

Muzica si textul mi-au venit, întotdeauna, foarte ușor în cap, simultan și aproape fără efort. Dacă am ceva de spus, mi-e mai lesne s-o fac într-un cântec.

Cunoaștem cu toții imaginea cu robinetul artistic, care curge când vrea, și uneori se mai și blochează. Tot ce am de făcut este să fiu pe fază când pornește, ca să nu pierd prea mult din conținut, să încerc să-l rețin în detaliu cât mai amănunțit și să nu ma amestec personal prea mult, să nu-l contaminez cu propriile mele impurități, idei, limite.

Dacă nu sunt acolo total, dacă fac altceva sau am mintea împrăștiată, nu recepționez întreaga piesă, și am foarte multe cântece neterminate din cauza asta, pe care mi-e foarte greu să le continui. Pot eventual construi structuri muzicale în mod matematic, mecanic, aplicând teoria muzicală învățată. Aici toate cunoștințele armonice dobândite în școală sunt foarte la îndemână. Dar, în final, le va lipsi acel flux organic și acea putere de surprindere pe care gândirea analitică nu le poate crea, pe care nu le poți dobândi decât prin generozitatea universului.

Pentru mine, munca începe când încerc să redau ce am primit de-acolo, de la robinet. Transpunere pe instrument, aranjamente, interpretare, mai ales, la chitară, pentru că, din păcate, pentru mine, tind să compun riffuri instrumentale și melodii puțin peste capacitățile mele chitaristice si vocale din acel moment. Lucrez vreo două-trei luni doar ca să pot interpreta o singură piesă.

Cred că partea cea mai dificilă este să le îmbin pe toate când sunt pe scenă – căci pe lângă chitară am de mânuit (sau mai bine zis de picioruit…?! ha ha!) și câteva pedale, un așa-numit looper (care inregistrează părți ale cântecului peste care poți face apoi dublaje, sună ca și cum ar cânta mai mulți), apoi vine vocea, care țese un alt tipar, ce se îmbină cu chitara, și care mai are și versuri, pe care, de obicei, le uit, pentru că la punctul ăsta creierul își dă demisia.

Am, uneori, elevi la chitară care-mi spun că, executând un tipar cu mâna stângă și cu totul altul, cu mâna dreaptă, simt literalmente cum creierul li se despică în cele doua emisfere, fiecare cu o sarcină diferită. Să le mărturisesc oare că, dacă fac totul corect, fenomenul ăsta n-o să se termine niciodată? Mai toate instrumentele îți produc această senzație că ești depășit și trebuie să te ajustezi repede, de-aia se zice despre muzică că îți dezvoltă inteligența.

Iar când creierul este depășit, numai corpul – capacitățile motrice acumulate prin exercițiu – și intelectul acela de dincolo de gândire te mai pot ghida, nu știu cum s-o explic în cuvinte, dar e ceva ce sufletul tău știe automat și te conduce, dacă ai încredere și ești total deschis. E aproape magic, și, din păcate, nu poți controla frecvențele acestea decât prin foarte, foarte multă muncă, cu instrumentul și cu tine însuți. Nu e valabil doar pentru muzicieni.

Studiile economice te-au ajutat să găsești calea cea bună în promovare?

Așa mi-a plăcut să cred la momentul respectiv, când făceam ASE-ul. Altfel, nu m-aș fi putut împăca cu ideea acelei îngrozitoare pierderi de timp. Dar acum, uitându-mă în urmă, trebuie să recunosc că facultatea n-a fost nimic mai mult decât atât, o îngrozitoare pierdere de timp.

Nu numai că n-am învățat nimic care să se aplice, într-adevăr, pe plan economic, dar chiar dacă aș fi învățat ceva, ar fi un sacrilegiu să-l amestec în artă. Din punctul meu de vedere ori faci afaceri, ori faci muzică. Dacă intenționezi ca să faci bani din ea, aia nu mai e muzică. Iar dacă faci cu adevărat muzică, n-ai nicio pretenție de îmbogățire, o faci pentru tine, o servești pe Ea.

Marii și adevărații muzicieni pe care i-am cunoscut, cei din umbra fețelor și vocilor celebre, de fapt, cei care au făcut celebre acele fețe și voci, sunt cu toții săraci, uitați, ignorați. Dar sunt, cu siguranță, și cei mai generoși, eleganți și împăcați oameni pe care i-am cunoscut. Există și unii care sunt buni afaceriști, dar care, muzical, trebuie să blufeze, să se prefacă. În viziunea mea, viața-i prea scurtă ca să nu fii tu însuți/însăți, fără ascunzișuri și scheme.

Câte ceva despre colaborări și proiecte actuale.

Am terminat un album propriu care va fi lansat curând, se cheamă „Spice, Gold and Tales Untold” „Mirodenii, aur și povestiri nepovestite„, care a fost o adevărată aventură de creat, înregistrat și produs, cel mai ambițios proiect pe care l-am abordat pe cont propriu, și care-n final a ieșit exact așa cum l-am visat! E înregistrat analog (pe bandă lată, ceea ce-nseamnă un sunet „netăios”, foarte natural și plăcut), cu niște muzicieni extraordinari, de talia lui Devin Townsend sau Jonas Hellborg, care au participat de plăcere, pur și simplu, pentru că au crezut în această muzică!

Am făcut tot posibilul ca niciun compromis, muzical sau comercial, să nu afecteze calitatea ideilor inițiale. Din cele 100 de cântece pe care le-am scris pentru acest album, 20 au fost selectate pentru imprimări, înregistrate fiecare în 2-5 versiuni, cu diverse tempouri sau aranjamente, și 10 dintre acestea au reușit pe album. Așadar, doar crema cremei. Primele cântece au fost deja lansate oficial (se găsesc digital aici, pe pagina mea de Bandcamp) și au primit cronici internaționale grozave, și surprinzător de multe difuzări la radio!

Acum, tocmai organizez un concert pentru seara de 13 septembrie 2020 (la 20:00, ora României), care va fi transmis digital în toată lumea, prin streaming, împreună cu o companie germană care se ocupă de toate aspectele de transmisie, în care eu nu am niciun fel de experiență.

Foto: Angela von Brill

Îmi va fi alături mica și talentata mea formație (încă doi muzicieni, la tobe și la bas), care urma să ma susțină în concertele și festivalurile programate prin Europa pentru această vara și toamnă, și emitem dintr-un cadru profesional, din studio.

Se pot cumpăra deja bilete de diferite prețuri (doar pentru susținerea directă a artiștilor, și opțional), dacă vă interesează această experiență, salvați deja linkul: https://dringeblieben.de/videos/ana-patan-in-concert-with-band-from-the-studio

Cum ai fost remarcată pe piața muzicală? Întâlnirea aia cu noroc, de genul „Hei, fata asta are ceva de zis”?  

Dacă te referi la România, e o poveste hazlie. Am debutat la Radiovacanța, pe la 16 ani, în emisiunea respectabilei Anca Florea, printr-o serie de întâmplări care m-au condus la clădirea Radio cu o chitara-n brațe, și cu o pretenție secretă de-a cânta in direct. Eram prea arsă de soare în ziua aceea să merg la plajă.

În holul Radioului, era umbră și răcoare, dar era totul atât de intimidant, de la mărimea și profesionalismul instituției pâna la paznicii din spatele ghiseului, încât mi-am pierdut curajul, iar când m-au întrebat ce vreau, unde merg, am vreo programare, invitație? am bâiguit:

– Aaa, nu, nimic… 

Și am luat-o ușor spre ieșire. Ei au insistat:

– Pai aveți o chitară, ați venit să cântați, nu? 

– Ei, nu chiar, nu știu, nu am nici o invitație… 

Unul dintre ei mi-a spus să aștept și a dat un telefon. La scurtă vreme a coborât o tânără ușor rotofeie, cu o tunsoare de baiețel nebun și-o atitudine cam bosumflată și repezită. Mi-a facut semn să vin cu ea, și-am pornit împreună pe scări în sus. Pe drum mi-a pus câteva întrebări.

– De unde vii?

– Cum te cheamă? 

– Ai mai cântat la radio? 

Când am ajuns în studio, m-a invitat direct în cabina de emisie, pe un scaun, în fața unui microfon, a facut semn să se fileze muzica… (mi-a trecut prin cap „Phoaa, deci e chiar titulara emisiunii!”) și a început să vorbească:

Dragi ascultători, o să ziceți că m-am tâmpit, deși voi știți deja c-așa mi-e felul… Uite, a venit la mine o nebună de pe plajă, cu o chitară-n mână, care vrea sa cânte la radio. Eu n-am ascultat-o, nu știu de ce-o fi în stare, dar dacă ea a avut tupeul ăsta să vină aici, am și eu încrederea s-o las să cânte, ce ziceți? 

Și-mi face semn că pot cânta. Deși era exact ce sperasem și pentru ce venisem aici, surpriza și viteza cu care se derulase totul îmi puseseră un mare nod în gât, primul din viața mea (am recunoscut fenomenul pentru că citisem despre el, în Carțile Junglei, da, da!). Dându-mi seama că mi-am uitat deja propriile versuri (vedeți, problema mea de-acum cu uitatul textelor nu e legată de senilitate, am avut-o dintotdeauna) frunzăream, cu mâinile tremurând violent, caietul de cântece, facând un zgomot infernal în microfon.

Am găsit, în final, cântecul ales, și când am început să-l cânt, ca de obicei, orice altceva a dispărut. Ajunsă la sfârșit, am auzit aplauze entuziasmate. În timp ce cântam, mulți din angajații radioului se strânseseră la geamul cabinei de emisie, ascultând. La plăcuse! Și Anca Florea era încântată!

E chiar bună, tâmpita asta! S-o rugăm să ne mai cânte ceva, și-i dăm un șut înapoi la plajă! 

Am mai cântat o piesă și-apoi Anca m-a dus într-un alt studio la etaj să-nregistrez câteva piese pentru arhiva lor. Mi-a mai dat și numărul ei de telefon s-o sun când ajung în București, la facultate, ceea ce s-a-ntâmplat mult mai târziu, după vreo doi ani, dar s-a-ntâmplat.

Și fratele tău, Pithos, cânta, și încă cum?! Te-a inspirat sau, oricum, asta alegeai?

Într-adevăr, e foarte talentat! Firește că m-a inspirat, el fiind cu 6-7 ani mai mare era adolescent când eram eu copil, și, apoi, student pe când eram eu adolescentă, întotdeauna avea câțiva ani de cultură peste mine, cu tot ce-nsemna ea în perioada ceaușistă, colecții de muzică dobândite cu greu, de la cunoscători, pe sub mână… reviste de literatură SF… filme pe VHS, cu traducerile Irinei Margareta Nistor peste…

El era fan Elvis, purta blugi, cânta la chitară prin parc, fetele erau moarte după el… Odată când m-am dus la el să-mi arate și mie câteva acorduri pe chitară, mi le-a demonstrat foarte rapid, cum îți râzi de sora mai mică, la zăpăceală:

– Uite, așa se face la… mi… re… sol… învață-le repede că vin să te-ascult! 

A fost foarte surprins când i le-am cântat pe toate corect. Cumva le prinsesem din zbor, căci mă interesa.

Acum, că amintesc întâmplarea asta, îmi dau seama că e reprezentativă pentru felul cum am abordat noi fiecare muzica: pentru el era un fel de amuzament, o celebritate imediată, care dacă iese, iese; pe când, pentru mine, era o chestie serioasă, de viață și de moarte.

Țin minte că la-nceput, când am ajuns și eu în București la facultate (unde el era deja – stătea in Regie), mă însoțea la mai toate întâlnirile, preselecțiile, recitalurile la care aveam de mers. La concerte era la ușă, tăind bilete. Era cel mai mare susținător al meu!

Care vers din muzica compusă de tine te reprezintă cel mai bine?

Sunt mai multe, dar, fiindcă aici vorbim în românește, am să iau așa la-ntâmplare unul din cântecele mele în română, „Soarele Meu”, care-a fost scris în liceu și care, la atâția ani după, se dovedește în continuare relevant, fapt pentru care a și reușit să devină singurul cântec românesc de pe albumul meu în englezește (străinii îl iubesc fără chiar să-nțeleagă ce înseamnă, doar pentru bucuria și convingerea din ochii mei când îl cânt). Zice cam așa: „C-o să mă doară sau n-o să mă doară/ Soarele meu din nou o să răsară”. Este despre puterea de-a te ridica după o lovitură a vieții, să începi de la zero, ca o zi proaspătă și însorită! Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

http://anapatan.com

https://www.youtube.com/c/AnaPatan

Foto central: Sabine Obst

Comentarii

  • Îmi place cum cântă, am ascultat acum câteva piese. Are dreptate, călătoriile în lume te „șlefuiesc”, te fac să vezi altfel viața. O admir pentru curajul de care a dat dovadă în diverse situații. Baftă multă!

    Violeta 17 august 2020 10:31 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->