fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR  – Cititul ne eliberează, de aceea, un semn își schimbă cartea

de

”Cine vede mai multe Dacii cu 77 în coadă, are noroc mâineee!”.  În claia de iarbă de la marginea șoselei, ne căutam numărul norocos 77, scriam pe caiet câte mașini a văzut fiecare, era un joc al copilăriei. Le urmăream cu privirea, până nu se mai zăreau, înghițite de pulpa curbei. Șoseaua era, pentru noi, un drum de inițiere pe care cineva trecea de undeva spre altundeva, în lumea mare. Așteptam, cu neastâmpăr, la firul ierbii, să creștem și să vedem ce este dincolo de sat.

De vorbă cu Georgeta Roșu, despre viață, în esențial.

Centenarul este…

  • O pagină de istorie memorabilă pe care o datorăm generației care, prin unire, și-a  împlinit idealul național. Cred că generațiile care vor veni, vor duce mai departe ceea ce am primit, astfel încât jertfa mileniilor și civilizația secolelor acestui pământ frumos și bogat să nu fie zadarnică.

O definiție a iubirii ar fi….

  • Nu  cred că poate fi definită. Iubirea este viața însăși, o purtăm cu noi, în noi, pentru oameni, locuri, este dorința de a întâlni pe cineva drag, dorul și sentimentele care tac în noi. Iubirea este nemărginită, un izvor de trăiri și poezii nescrise.

Laboratorul de chimie pare o vitrină de substanțe ”liniștite” în sticluțe. Elevii erau atrași de experimentele din laborator?

  • Experiențele pot fi distractive și impresionante. Tehnicile de laborator și demonstrațiile se bazează pe principiul: explică-mi, arată-mi, implică-mă  și voi înțelege. Cei care se implică în acest demers sunt atrași de efectele frumoase ale reacțiilor chimice, înțeleg rostul lor și revin, cu plăcere, la orele de laborator.

Suntem de esență chimică sau divină?

  • Avem o latură materială și una spirituală. Calea de a găsi echilibrul între cele două laturi umane ne aparține. În acest echilibru poate fi un dram de divinitate.

Nume celebre pornite din Slatina sau vreo poveste anume…

  • Orașul meu natal vorbește lumii prin oameni celebri. Poetul Barbu Paris Mămuleanu, născut la Slatina în 1794. Într-un vers din ”Epigonii”, Eminescu îl numește „glas de durere„. Mămuleanu a fost catalogat drept omul care a ridicat limba română  de la dialect al țăranilor la limbă literară. Apoi, scriitorul Eugen Ionescu, născut la Slatina în 1909, face parte din pleiada românilor care au influențat cultura europeană. Creația sa este definită drept teatru al deriziunii, teatru al absurdului.  Despre pianistul și compozitorul Dinu Lipatti, născut în 1917, iată, cu un an înainte de Marea Unire, ne vorbește George Poboran, autorul primei monografii a orașului Slatina: ”Dinu Lipatti venea împreună cu fratele său mai mic, Valentin, petrecea o bună parte din lunile de vară la Slatina, împreună cu mama lor, Anna Lipatti Racoviceanu. Dinu Lipatti, împreună cu copiii gălăgioși, cobora scările în Valea Sopotului, aici își improviza bagheta (…), alcătuită dintr-o nuia de răchită, dirijând butucii de vie, auditorii săi imaginari.” Soprana Felicia Filip, supranumită Traviata, este născută la Slatina. Și mai sunt și alte nume de renume ale orașului de pe malul Oltului, însă, acum, îmi vin în minte câteva versuri din Barbu Paris Mămuleanu din poezia ”Alt chip”: ”Vremea – nalță, vremea crește /Vremea iarăși micșorește,/Toate sunt de vreme – aduse/Toate de vreme supuse.”                                                                                   

În timp de război, iubirea de patrie sau iubirea de om?

  • Iubirea nu poate fi încătușată de război. Pe timp de pace sau în război, și iubirea de țară, și iubirea de omul om.

Cum era școala când ați fost pe rând, elev, mamă de elev, bunică de elev?

  • Indiferent de vremuri, rolul școlii a fost și rămâne, educația. Elevii școlii interbelice scriau pe o tăbliță neagră liniată cu alb. Foloseau o cretă rotundă și când se acoperea cu scrisul, o ștergeau. Mai târziu, mergeau la școală cu călimara cu cerneală și cu tocul, venise timpul caligrafiei. Uniforma școlară nu-i deranja, o purtau cu respect, ținea de mândria apartenenței la o anumită școală. Biblioteca, iarăși, avea un rol major în evoluția copiilor. Își împrumutau cărți și, apoi, le comentau împreună în dezbateri aprinse. Bibliografia de vacanță nu era considerată o obligație, ci o plăcere. Atunci, înțelegeau că învață pentru ei, dar vremurile se schimbă, și generațiile. Timpul care a trecut de la tăblița de scris până la tabletă a adus multe transformări. Elevii de atunci aveau răbdare să întoarcă paginile și să se aplece asupra cărților. Generația informației tehnologice s-a obișnuit  să obțină repede o documentare. Cred, însă, că fiecare generație a avut și va avea rostul, istoria și vârfurile ei.

Valoarea identitară se resimte puternic în pasiunea cu care vorbiți despre oameni, locuri, intersectări. O întâlnire de neuitat?

  • ” (…) și am plecat în satul natal în ultima vacanță de iarnă din liceu. Revelionul l-am petrecut cu prietenii mai mari, deja studenți. Domnul director ne-a oferit una din sălile de clasă în care am fost mici elevi. Primiți gândurile noastre pe corzi de vioară, vioară ce nu v-a parăsit niciodată. Revelionul a fost trecerea spre alt capitol al vieții. Dialogul purtat, voia bună, dansul, focul din soba clasei, părtaș la sărbătoare, schimbau totul în gândurile noastre.Trecerea în noul an, cu prea plin de viață, ne-a scos în curtea școlii și am cântat – La revedere, școala dragă!. Am plecat toți într-o singură direcție, prin ninsoarea ce cădea peste satul nostru. Drumul era în sărbătoare, grupuri de tineri mergeau la casele lor. Ne opream și ne uram – An Nou fericit! Glasuri de copii strigau pe la porți – Primiți cu sorcova?… alte generații, aceleași tradiții. Balada doamnelor de altădată este un laitmotiv de secole.Unde sunt zăpezile…? Flacăra tinereții și-a ocupat locul în caseta de preț a timpului etern. (…). O filă veche de jurnal.

Tot timpul, o altă carte șade, cu un semn în filele ei, pe măsuța de cafea.

  • Lectura este pasiune, nevoie de destindere. Cititul este terapie, te sustrage de la frământările interioare. Poeții și romancierii ne invită, cu generozitate, să uităm de apăsările zilnice și să ne facem viața frumoasă. Cititul este vindecător, ne eliberează, de aceea, un semn își schimbă cartea.

Ce reprezintă orașul natal? Dar, Bucureștiul în care locuiți?

  • Primul este locul în care mă regăsec, mă revăd cu prieteni, colegi și ne amintim atât de multe momente care ne-au înfrumusețat anii ce-au trecut. Tot aici sunt  locurile în care mă pot reculege, străzile și parcurile  mă întâmpină cu toate amintirile. Aici, merg cu Slatina la braț și îmi este bine. Apoi, îi spun ”La revedere!” și plec. București  înseamnă continuitatea firească prin apropierea de cei dragi. Între cele două orașe, plec și mă întorc acasă.

Prin ce credeți că este prezent Dumnezeu în viața omului?

  • Dumnezeu este în fiecare dintre noi, atât cât Îl putem primi cu propria simțire și credință.

Sunteți o persoană tolerantă?

  • Toleranța presupune respect și răbdare  față de cei din jur, copii, părinți, prieteni, colegi, oameni necunoscuți. Nu ne cunoaștem, dar ne respectăm pentru că suntem oameni, oriunde am fi. Suntem diferiți, putem să avem dorințe comune sau nu, interese comune sau nu, dar, toate  au nevoie de exprimare. Răbdarea de a asculta și de a fi ascultați ne ajută să găsim soluții pentru rezolvarea conflictelor, dar, dacă nu suntem de acord cu cineva, nu înseamnă intoleranță. Putem fi în dezacord cu părerile cuiva, respectându-l. Grija față de noi înșine implică respect pentru viață. Toleranța, însă, nu poate fi bună tot timpul. Nu putem să fim indulgenți cu violența de limbaj a celui care uită să  fie om. Nu putem suporta abuzul fizic, chinuirea animalelor, abuzul de putere, corupția. Integritatea umană nu se poate vinde, nu se poate cumpăra, dar se poate invăța. Dacă suntem oameni onești, putem fi toleranți. Avem nevoie de toleranță. Da, sunt tolerantă.

Ce ar trebui să facem să fim mai buni?

  • A fi bun este un mod de a trăi. A fi bun înseamnă să fii bun mereu, nu întâmplător. Să privim cu seninătate oamenii. Binele voluntar, oricât de mic ar fi, este binele nostru, stima de noi înșine. Când spunem iartă-mă pentru o vorbă aruncată la întâmplare, ne asumăm vina  pentru ceea ce am făcut, nu pentru ceea ce nu am făcut. Vorbele rănesc sufletul celui împotriva căruia au fost rostite și pe al celui care le-a rostit. Dacă ne pasă de faptele bune, putem prețui oamenii și ne prețuim pe noi. Să fim buni acasă, pe stradă, în instituții, în trafic, în piață. Armonia și discordia sunt, deopotrivă, create, de noi, oamenii. Să fim răi nu este  o virtute. Așadar, să trăim bucuria de a fi buni.

Un bob de sacru în fotografie sau trecerea prin Slatina de la perfectul simplu la… simplu perfect.

 

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->