Se întâmplă, uneori, ca bărbatul să se topească după o femeie, dar, în momentul în care intră în relație, să ia dalta s-o sculpteze după voia lui. Ciopârțește, culmea, chiar calitățile care l-au atras, la momentul Zero. Așa, cred că a apărut cutiuța muzicală cu balerina, pe cheiță. Pe românește, ”Joci, cum îți cânt”. Până într-o zi. Cheița ruginește, balerina dă rateuri. Ce plictiseală. Next!
Adică, ai avut, ca femeie, o suită de atribute care te-au validat ca parteneră, și, brusc, ceea ce părea convenabil devine inconfortabil.
Pare o alegere ca la târgul de vaci. Măsor, învârt, răsucesc, muge mieros, e sprințară, catifelată și cu nerv de vitalitate. Văd prețul, negociez, duc vaca acasă și, apoi, aplic sintagma misogină: ”Lasă că știu eu mai bine, ce e bine pentru tine”.
Pe unde trecea ea, parcă încolțeau flori. Era imposibil să n-o remarci. Tonică, plină de viață, se zgâia și la o floare, și la un puf de nor jucăuș, și la o rază care-i părea că se lansează pe un unghi cochet. Când era nostalgică, cânta. Prin muzică, sunetele falsate îi ungeau sufletul cu mierea seninătății.
Dar, deși părea înrobată în toane de artistă, era conectată la Terra, concret, la micile nedreptăți din jur. Pentru ea nu exista conceptul Nu e treaba mea!, intervenea, blând, acolo unde alții tăceau, în viața de cetate. Fie că era o bătrânică batjocorită în metrou, fie că era o tânără hărțuită verbal de vreun alcoolizat, fie că un rebel dădea cu spray picturalo-obscen pe o casă bătrânească.
Dar când l-a cunoscut pe el, gata cu poezia, a început erezia!
Era un intelectual tras dintr-o familie cu rădăcini nobiliare, nu se amesteca cu ”prostimea”. Aerul rafinat al unei lady, pentru el, însemna distincție, refuz de a interveni în probleme, voluntariatul era utopie, tăcerea în public era cheia în momente care nu țineau de propria persoană.
Cum ar veni, mai pe românește, un egocentric patentat pe Nu e treaba mea!. Ne gândim că, în cuplu, fiecare are viziuni diferite, doar nu-ți cauți propria oglindă, ca să te plictisești de tine însuți.
Ei, bine, ceea ce l-a sedus la ea la începuturi – naturalețe, altruism și energie- a început să-l agaseze. Părea că îi castra personalitatea, dar nu era adevărat, avea o voce groasă și articulată, nu existau dubii în situație.
Totuși, a băgat-o în proiect de șlefuire, devenise alumna lui. A început, încet, încet, s-o frământe ca pe-un lut moale, ca s-o sculpteze în păpușa ce o voia el, ratând esențialul: O plăcuse tocmai pentru calitățile pe care acum voia să le dilueze.
Pe de ală parte, în teorie, psihologii spun că este bine să ai prieteni, chiar dacă ai cuplul perfect. Nu se știe niciodată când ai nevoie de ei.
Într-un deceniu, el nu-și cunoscuse nici vecinii, prieteni nu avea decât pentru dezbateri culturale. Privea viața socială de la înălțime nobiliară. Ea, însă, cum s-a instalat în casa lui, a ajutat în stânga și dreapta, pe socializare de lift, Ba cu o recomandare de medic, ba cu un borcan pentru pus murături, ba cu un zâmbet la un bătrânel singur, ostoit de tristețe.
Momentul apoteotic al unui conflict conjugal s-a produs când femeia a zărit un senior ce nu putea urca în metrou, pentru că niște tineri se proțăpiseră, hăhăind, în ușă. Ea le zise: Avansați, culoarul e gol. Să intre și domnul!
Grupul s-a mișcat, domnul a urcat. Apoi, a început supliciul: Te-ai angajat la metrou? Ești agent de circulație? La care ea îi răspunse: Sunt om!. El, nu și nu: Cerșești atenție, te dai bunătatea întruchipată, ca să ieși, teatral, în evidență. Dar cum rangul nu-i dădea voie să se răstească, vorbea încet, linear ca la Meteo. Chiar de-ar fi jignit-o, invectivele s-ar fi scurs din gura lui ca mierea din borcan.
Dacă omul ăsta trebuia să prezinte la radio un meci de fotbal, ca ascultător ai fi ratat golul. Așa linear vorbea: Și Icsulescu s-a apropiat de poartă. Tocmai a dat Gol.
Erau din medii diferite. Fata trăise la țară și nu uitase cum bunica împrumuta o vecină cu o strachină de mălai, împărțea la săraci o masă caldă. De acolo i se trăgea.
El locuia într-un apartament moștenit în buricul târgului, ea venise din pulberea uliței la oraș. Fiecare, altă educație, altă construcție, altă personalitate. Să nu fim naivi, nu poți scoate un om din personalitatea lui.
Păi, cum să funcționeze țăranca cu nobilul?! Devine deja o chestiune de antropologie. Problema s-a mutat din casă în stradă, din patul conjugal, pe banca din stradă.
Orice vorbă a ei, în opinia lui, atrăgea atenția în mod negativ. Dar, dacă cumva se simțea eclipsat și din pricina asta îi reproșa intervențiile?!
Pentru că-l iubea, era mintos, arătos, spumos, fata n-a renunțat la el și nici la felul ei de-a fi. Dar a apărut minciuna. Cu el în societate, devenea tăcută și submisivă, el, însă, activ, vorbăcios cu toată gașca ei. Ea tăcea și asculta, el se lansa în discursuri intelectualizate ce-i aduceau validare socială.
Însă, tot supliciul minciunit s-a isprăvit într-o zi, în care, fiind cu nobiliarul în metrou, alți tineri blocau intrarea unei doamne, resemnate pe peron.
Atunci, a zis: Avansați, culoarul e gol, să intre și doamna!
Și așa a rămas.
În loc de morală: Mereu, va exista o altă opțiune atractivă pentru bărbați: cu naturalețe, altruism și energie… Nu există oameni aidoma, există doar negociere și toleranță la diferențe. Cu o condiție: să fie acolo iubire.
Cât de incitant e, uneori, Nu-ul pentru un bărbat, pentru că el e programat genetic ca vânător, iubește vânătoarea, nu și vânatul.
