„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Orice carte deschide o călătorie, dar nicio carte nu înseamnă călătoria

de

Toată copilăria, vacanțele mi s-au deșelat pe trei săptămâni de zile, mereu, într-un singur loc, mereu, pe portofoliul medical al familiei, fie că era vorba de gastrită, artrită sau rinită. Dacă mi s-ar cere monografia Olăneștiului sau a Sinaiei, aș putea face și o cartografiere, la o adică.

La Olănești, am mers, mai întâi, cu bunicii, la hotelul CAP-ului, unde se odihneau agricultorii ca să ia startul la următoarea brazdă. An de an, singurul element imprevizibil mi-l dădea alergatul după veverițe. An de an, făceam poze lângă ursul împăiat, ridicat în două picioare, de am crezut, o vreme, că Martinică e biped. Aveam în comun un mesaj de pe pancarta de la picioarele lui – ”Bine ai venit la Olănești!”. Eu am binevenit la Olănești în 1976, 1977, și, tot așa, până în 1981.

Faptul că eram slabă – uscată, o energie mai mare decât trupul, pentru ai mei se traducea în candidată la anemie. Așa am devenit pelerin spre izvorul mineral. Din traseul monolinear masă – izvoare – masă – parc – izvoare,  o mai zbugheam prin cântec. Cântam oamenilor tolăniți pe canapele în holul hotelului. Aplaudau, râdeau când eu doar exersam supraviețuirea.

Olăneștiul devenise altarul turistic al familiei, parcă ai mei își planifcau și vulnerabilitățile pentru aceste izvoare. Gastrita tatălui reclama izvoare, prin empatie conjugală, și tiroidita mamei se alinia cuminte, așa că noi, ceilalți, fără gastrită și tiroidită, ne-am trezit în Olănești, sezonul II. Pe astea le-am numit vacanțe patriotice.

La 6 dimineața, eu și sora mea ne pierdeam pe cărăruile ondulate, bălăngănind un snop de sticluțe. Știam exact ce aveam de făcut, tata scrisese pe fiecare capac de cauciuc numărul izvorului, traseul cărăușiei – 9, 12, 7, 24, 11. Cuiul lui Pepelea era Izvorul 9, așezat într-o vale, la care ajungeam pe un drumeag tivit cu bârne și aer înăsprit de sulf. După două ore de așteptare, urcam așa de fericite cu sticla în aer de parcă tocmai primisem flacăra olimpică. Reveneam la hotel, pe aceleași curbe, același râu, aceleași pietre.

Părinții nu avuseseră vacanțe, bunicii, nici atât, vremurile se schimbă, fiecare își amintește doar de supliciul personal așa că niciun copil nu trebuie stigmatizat cu ”pe vremea mea”.

Crucea copilăriei mele a fost izvoriada.

A urmat Sinaia, iar, de aici, eram implicată în proiectul balnear. Lacrima apretată pe obraz la vreun cântec reclama intervenție energică. Așa m-am trezit, împreună cu mama, într-un ceaun gigantic cu apă verde. Supă de brad în care mama se trata de reumatism, eu, de romantism.

Visul puber la prințul pe cal alb era răscolit cu furtunul de mâna unei bucătărese cu mustață. Jetul ne snopea carnea pe toate părțile, nici urmă de romantism nu mai rămăsese în vreo celulă. Mama ieșea veselă, nu o mai dureau picioarele, eu, și mai bucuroasă, aveam încă picioare. Atunci, cred că am început să mă ascund de grija părintească.

La pubertate, ca părinți, ochim (d)efectele copilului – obrăznicie, tupeu, complexe, melancolie, uși trântite, și tragem în ele fără nicio aplecare pe cauză – adolescentul aflat sub asediul schimbărilor, în drumul spre maturitate.

***

Poate că de aici mi se trage dorul de a nu sta locului într-o vacanță. Perioada de concediu cere o programare relativă, dar o nebunie neplanificată, de la idee la trei atingeri pe net, este mult mai atrăgătoare.

Așa am fost cu una dintre fiicele mele în minivacanța de Sf. Mărie la munte. Obiectiv: Sfinxul și Babele. Planul de acasă: telecabină – munte – casă. Planul de la fața locului: deturnarea planului de acasă.

Descurajate de cozile de la telecabină, am sunat la o firmă de taxi din Bușteni care asigura excursii pe munte. În mașini de 7 plus 1, am cunoscut turiști din Moldova, Ardeal și Muntenia. Trei accente, același dor de ducă. Cu 100 de lei de persoană, am năvălit în Bucegi, ajungând la piciorul platoului după 45 de minute. Serpentinele îndesate cu peisaje picturale ne-au hrănit ochiul în toate culorile. Drumul pe jos, spre Sfinx, trecând prin petice de ceață și fâșii de soare, la fel.

Când am ajuns pe platoul Bucegilor, era cât pe ce să ating cerul cu bucuria. Nu știu ce să zic despre legendele energetice de aici, însă, acolo s-a topit orice urmă de oboseală. Ne spunea șoferul că pe 28 noiembrie aduce turiști străini atrași de miracolul de la Sfinx: razele soarelui se așează pe stâncă în forma unei prisme inversate. Mă gândeam că la acea dată a trecut în lumea celor drepți și Arsenie Boca, dar am tăcut, nu voiam să devin mistica grupului. Am dat roată cu ochii pe platou, nu exista nici măcar un centimetru glazurat în banalitate.

După aceea, am fost la Peștera Ialomița, unde șoferul ne spunea că apa este considerată ”aur” pentru că vine din pântecul muntelui învelit în particule argint. Că dictatorul comunist își lua apa de băut doar de aici. Adevărat sau nu, îmi place să ascult localnicii. O bisericuță își ridică crucea sub stâncă de zici că ține în brațe muntele, chiar la gura peșterii.

După ce ne-am zbenguit în poze prin poienile Padinei, am plecat spre Grota Ursului și Lacul Bolboci. La Grotă, omul a  vrut să facă un funicular pentru fabrica de celuloză, însă proiectul a picat, fiind considerat inutil și păgubos. La Lacul Bolboci, omul a construit un baraj, dar proiectul nu a picat pentru că nu era considerat inutil, păgubos.

La Castelul Cantacuzino, replica lui Ghe. Cantacuzino la Peleșul regalității, avem un ADN între neobizantin și brâncovenesc. Bine, bine, dar castelul e gol, că în 1948 s-a furat tot ce se putea desprinde cu mâna și căra cu brațul.

Dar…

O cafea la terasa castelului nu înseamnă doar o cafea, este ascultarea poemului Bucegilor. O cădere în sine, conversația ce-ți era necesară, pe care ai tot rătăcit-o printre griji, responsabilități, planificări.

În final, am poposit la Mănăstirea Caraiman, unde îmi era greu să-nțeleg de ce lumea vizitează atletic biserica, dar stă cu orele în foișorul de lemn dimprejurul unui brad. Citind mărturiile Părintelui Gherontie Puiu (trecut la cele veșnice în 2014), m-am lămurit cumva. El fusese ctitorul mănăstirii într-un loc în care i s-a arătat Fecioara Maria.

***

Copil orfan, cu patru clase, din părțile Moldovei, chinuit în lagărul de la Periprava, refugiat pe platoul Bucegi pentru 10 ani, Părintele Gherontie avusese o viață plină de suferințe, depășite prin conversațiile cu Maica Domnului, care i se arăta în amiaza mare. Aici, la bradul cu șase ramuri, lângă un râu, de unde se vede Crucea Caraiman, i-a zis Fecioara Maria să ctitorească o vatră monahală. Așa am aflat istoria foișorului din jurul bradului.  

***

În câteva zile, poți colinda țara în lung și-n lat, fără repetiție. Cu o întrebare adresată oamenilor locului, afli o mulțime de lucruri care-ți resetează planificarea de acasă și îți ajustează itinerariul. Orice carte sau documentar te îmbogățește cultural, însă, doar prin călătorie, spiritualitatea unui loc ajunge în inimă.

Așa am petrecut două zile în care am aflat mai mult decât în toată copilăria, cu 18 zile pe an, la ”Olănești Bineaivenit”.

 

FOTO: Lea Ofițeru, editor știri

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->