Îmi închipui că, în viitor, în spatele robotului din comerț va pluti o hologramă istorică cu strămoșul lui: vânzătoarea de alimente, la zâmbetul nr. 800. Freamătul dimineții urbane mă ridică din pat. Aud respirația greoaie a mașinii de deșeuri care-și mai trage sufletul la vreun container de scară. Apoi, zurlia sirenă a aspiratorului de frunze care, nevâzând vreo frunză, înfulecă chiștoace și gunoaie până se satură și ne trage o înjurătură de praf în balcon. Pe sus, două păsări fac viraje prin gri, nu știu cum s-au rătăcit aici. Curajoase.
Chem liftul și alunec spre cafea, îmi place aia americană cu lapte de la ROUA. O găsesc pe vânzătoare pe final de tură, știe ce cafea vreau. Maria Ciocan, casieră de 12 ani din cei 42, cu toții.
- Cum de mai poți zâmbi după o noapte în picioare?
- Ei, asta vine odată cu vârsta, cu experiențele vieții, pur și simplu, mă simt bine între oameni.
- Bine, bine, dar sunt tot felul de oameni, mai ales, noaptea, când se închid caserolele și se desfac sticlele.
- Nu mă preocupă că e tură de noapte sau de zi, este un job, fac doar ce trebuie. Nu mă gândesc la lucruri rele: nu le gândești, nu le atragi.
- Dar ce face copilul, când ești aici, noaptea?
- Din fericire, copilul meu e mare, are 22 de ani. Și tot din fericire, e un copil prea bun pentru epoca asta, așa-mi place să spun. Sunt o mamă singură, fără soț, fără părinți, dar, am o relație aproape ireală cu copilul meu. Este motivația mea și știe asta. Când lucrez noaptea, este singur la țară, cu animăluțele noastre, patru pisici, doi câini și un papagal. Este responsabil, te poți baza pe el, deci, facem echipă bună!
- Aici este coadă, mai mereu, uneori, intru, arunc un ochi, dacă văd că se mulează șirul de oameni după colț, ies.
- Da, dar mie-mi place, nu mă gândesc la aglomerație, fiecare client este un om cu o poveste, cu un sentiment, cu o nevoie.
- Îți vine în minte vreo poveste?
- Nu e timp pentru câte povești sunt… Doar pentru că-i tratezi cu atenție, afli că se judecă cu vecinii pentru o palmă de pământ, afli despre bolile lor, despre frații plecați, cărora le duc dorul. Sau se bucură, fie că au un nou membru în familie, fie că animalul de companie a ieșit cu bine dintr-o operație dificilă, câte și mai câte.
- Dar de vreun moment mai neplăcut îți amintești?
- Da, am fost expusă și incidentelor neplăcute, este normal. Viața cu bune și cu rele, dar tot ce ți se întâmplă este lecție sau binecuvântare. Uite un exemplu: un domn vorbea cu mine, în același timp, vorbea și la telefon, așa că nu am înțeles prea bine ce dorea. De la acest punct, totul a degenerat în insulte din partea lui așa că am chemat un coleg să-l servească, mi-am cerut scuze și l-am lăsat cu frustrările lui.
- În viață, mai încasăm și fără să fim casiere, dar cine să ne înlocuiască?! Estimativ, cam câți clienți servești pe tură?
- Ca și număr, uite, la asta chiar nu m-am gândit! Cred că peste 800, da, peste.
- Adică, tu stai în picioare, auzi țăcănitul casei de marcat, scanezi, pui în plase produse mici și mari, cântărești, iei banii, dai restul, și, în tot acest timp, zâmbești și mai ai și glas pentru o vorbă. Lucrezi pentru a asigura o necesitate instinctuală, nu e voluntară, ne e foame în fiecare zi. Nu devenim anemici că nu am schimbat mobila, să zicem, așa că, spre deosebire de tine, vânzătorul de mobilă este, mai mult, un ghid pentru câteva zeci de persoane, în exact aceleași ore în care tu te duci spre o mie. Tu și ceilalți ca tine sunteți oameni frumoși pentru că lucrați în servicii de necesitate, pentru că munciți onest pentru familie. Gata cu Oscarurile, să revenim. Dacă sunt așa mulți clienți, sau, mă rog, un om poate veni de mai multe ori, te întreb cam ce preferințe au?
- Depinde de momentul din zi, mâncare gătită la prânz, mai mereu, fructe, legume autohtone, lapte. Dar, știi, sunt și clienți care trec pe la raftul de produse vegane, toți vor să mânânce sănătos și să nu se îngrașe.
- Da, am auzit și eu de moda asta, fata mea ”se veganizase” vreo două luni, iar, asta m-a făcut deosebit de fericită. I-am povestit că și mamaia, cum se crăpa de ziuă, se ducea în grădină, cu coșul să culeagă niște kiwi, apoi cobora la palmierul de pe malul gârlii și storcea fructe pentru uleiul de prăjit. Între timp, nici tataie nu stătea degeaba, spărgea cu toporișca nuci de cocos, cojile le arunca în cuptor ca să-l încingă pentru pâinea din orez. Probabil că așa se explică de ce săpau juma de hectar de pământ, pe la 80 de ani. Eu cred că purtăm în noi o memorie genetică și ar trebui să mâncăm ce crește pe-aici, pentru că ne-am născut și trăim adaptați la un specific climatic, de relief, istoric. Asiaticul nu va mânca grătar de porc, dar nici noi nu vom mânca grătar de gândac. Sau, cine știe ce dietă de ”bătrânețe fără bătrânețe” mai găsim pe net. Să revenim, o amintire recentă despre un coleg?
- M-a impresionat emoția unui coleg care a devenit, de curând, tătic. Cu câtă bucurie vorbea despre copil! Îmi plac lucrurile simple, de suflet.
- Am observat la tine, ca și la colegele tale, că știi ce vreau să cumpăr. De unde atâta memorie?
- M-aș panica de n-aș mai avea o memorie bună! Asta cred că vine din comunism, când trebuia să memorez tot felul de chestii. Așa că jobul meu este și un antrenament, face bine la creier.
- Dar iubirea, ce este ea?
- Sentimentul prin care se revarsă sufletul, îți pasă de cineva fără să te întrebi ”de ce” sau ”cum”.
- Iar Centenarul?
- Un cuvânt cu greutate. Înțelepciunea de a aprecia ce avem acum și de a dovedi că înaintașii noștri nu s-au jertfit degeaba.
- Maria, am făcut o fixație pe energia ta. Te văd de niște luni bune la magazin, dar, o dată, indiferent de oră, nu te-am surprins vlăguită, parcă ai fi în promoție de zâmbete, reduceri 100%. De unde, atâta energie?
- De oriunde, de la o faptă bună, de la bucuria că n-am făcut nimic rău în ziua asta, că am văzut o frunză mai colorată sau o pasăre cum deschide o pungă cu pâine sau un copil. Totul în jur e energie, doar de vedem.
- Aș vrea o fotografie pentru articol. Dacă tu asculți atâta lume, aș vrea ca și lumea să te asculte pe tine.
- Bine, dar să știi că-ți trimit o fotografie unde sunt cu Misha…
Dimineață urbană, două păsări se joacă în văzduh, mă uit la florile mele. Sunt frumoase.