fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Și-am venit noi cu uratu` și Crăciunu` am confiscatu`

de
  • Mami, pot veni cu câțiva prieteni la Monopoly?
  • Da, dar, fără muzică tare și gălăgie!
  • Te iubesc, mami!

Am închis telefonul, mi-am continuat plimbarea printre luminițele de sărbătoare într-un București golit de lume, motoare și claxoane.

Însă, când am ajuns acasă, am călcat direct pe un raft de încălțăminte, la care doar prețul lipsea. Am intrat, cu inima strânsă, în sufragerie, să urez musafirilor ”sărbători fericite”, lor și părinților cunoscuți și necunoscuți.

Primeam răspunsuri de peste tot, aveam impresia că și din pereți. Un glas de după canapea, altul, din crăcile de brad, o fată a răsărit după ușă, un băiat, din balcon.

Mi-a explicat fiica mea că X-ulică a venit și cu colegul lui de bancă, deprimat că iubita va face revelionul cu altul, iar X-uleasca a venit cu cea mai bună prietenă din provincie, doar nu putea s-o lase singură, după ce a tăiat țara cu trenul. Nu știu ce m-a apucat să fac urale părinților acestor copii, că, n-aveau nevoie de ele, în mod cert, cel puțin la ora aia, ei chiar aveau sărbători fericite.

Intru în dormitor și mă arunc în pat cu telecomanda în mână. Eram la sezonul 2 din Another Life, când mă sună fiică mea din sufragerie:

  • Mami, poți să nu te uiți în seara asta pe Netflix, e semnal slab, suntem prea mulți utilizatori, după joc, facem maraton de filme. Sunt prietenii mei, sunt și eu în vacanță, am luat și note bune, te roooog!
  • Bine, mami.

Am intrat pe-un canal TV, am gasit un film de Crăciun cu final așteptat, așa că m-am concentrat pe design interior, ținute și alte părți tehnice din spatele artei.

Sună telefonul.

  • Mami, ia-l la tine pe Charlie, a trântit bradul!… Stai liniștită, rezolvăm noi, dar ia-l de-aici.

Am luat cei doi motani, am luat și bichonul ca să nu mă mai ridice din lenea patului vreo reclamație. Eram răstignită în pat, câinele, la picioare, două pisici la stânga și dreapta mea, eram o intrusă într-o menajerie. Filmul curgea, eu adormeam.

  • Miauuuuu!

Boris voia la litieră, litiera era pe balcon, drumul spre litieră trecea prin sufragerie. Mă preling adormită prin hol cu motanul în brațe, intru în cazinoul copiilor, făcuseră un cerc yoghin pe covor pentru joc.

  • Mami, poți să-l scoți pe Boris, pe geam, prin camera mea, cred că n-ai loc pe aici. Copiii, bine educați, ce faceți, nu dormiți, vă deranjăm, poate. Știu adolescenții cum să-și vândă marfa, ce, eu n-am trecut pe acolo…

Ies din sufragerie, arunc motanul în balcon, vezica lui găsește instant litiera. Aștept la geam, nu mai ieșea din nisip. Se blocase ușa, contractată de la frig. Mă cațăr pe fereastră, sar în balcon, îl deblochez, revin cu el în pat.

Sună telefonul.

  • Mami, am uitat să-ți zic, cu gașca, n-am scos-o pe Mia. Iartă-mă!

Dau telefonul pe silențios. Arunc un trening pe mine, iau o clamă din baie. Fac șotron pe harta gălbuie de pe gresie, pe Mia a durut-o undeva de Monopoly. Cu un duș în mână și cu Ciff-ul în alta, ca un pistolar de western, topesc harta în minutul 2. Caut lesa, ies afară. Ce noapte frumoasă! Trei dimineața, a doua zi de Crăciun, e încă bine. Mia se zbenguie pe gazon, eu stau, în nesimțire, pe banca îmbrumată.

Aud de pe bloc un șuierat de rachetă în picaj, la contactul cu pământul, bubuie interstelar. Cred că era ăla ce mă întrebase deunăzi la ușa magazinului, dacă vreau cosmetice și bombe. Nu cosmetice să devin bombă, bombe d-alea de bucurie pentru sărbători, petarde.

Când a început rafala de petarde, Mia mi-a sărit în brațe, iar eu am sărit în lift. Nu din prima, nu înțeleg de ce codul PIN al cardului nu îmi deschidea ușa. În lift, am apăsat butonul Parter, un lucru logic, devreme ce eram la parter. M-am regrupat și am îndrăznit să apăs la 5.

Intru în casă, copiii erau pe muzici, de-acuma. Ca să dorm bine, mai fac o treabă matinală – pun mâncare la animale: la pisici, boabe de câine, și, la câine, boabe hiperproteice de pisică.

Mă culc, din sufragerie se mai aude câte-un chiot, adrenalina adolescenței, dar, adorm repede pentru că mă gândesc la ceva frumos: prima zi de serviciu.

Dimineața, nici urmă de ghete, hoarda plecase.

Sun un prieten:

  • La mulți ani! Parcă erai într-un proiect pe inteligență artificială, un robot de asistență pentru Alzheimer?
  • Stăm bine, o să fie un pas uriaș.
  • Super! Să mă ții la curent. Etapă cu etapă.

 

 

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->