Dacă ar fi să ne luăm după DEX, a fi singur înseamnă că ”n-ai tovarăș de drum”, iar a iubi, ”să ai o afecțiune puternică pentru cineva”. Ce observăm aici?! O definiție nu o anulează pe cealaltă. Că poți fi singur, dar să ai sentimente puternice, sau că poți iubi, fiind, totuși singur. Sunt două stări diferite, cu absolut nicio legătură între ele.
Reiau tema aceasta pentru că, dintre sărbătorile de peste an, Crăciunul este cel mai intens resimțit din cauza a ceea ce credem că se cheamă singurătate.
Treaba asta cu tovarăș de drum, într-o căsnicie veche, are multe semnificații. Poți să ai tovarăș de drum la piață, tu ții sacoșa cu ceapă, eu pe-aia cu cârnați, să împarți obligațiile de părinte, tu mergi la serbarea de Crăciun, eu merg la ședința cu părinții, tu plătești rata la over card, eu o plătesc pe aia la casă, tu dormi în pat pe stânga, eu, pe dreapta, și între părți, nicio decizie emoțională. Tu scoți câinele, eu, pisica, tu faci curățenie, eu montez dulapul de la Ikea. Camarad de drum. Alergăm tot anul printre străini și obligații, și facem o haltă, la Crăciun, cântând O, brad frumos!.
În realitate, nimeni nu e singur. Că e un copil, un cățel, o conversație pe internet, o ieșire în gașcă la un karaoke, o discuție cu colegii de la job, nimeni nu e singur, de fapt. În viteza timpului pe care nici măcar nu-l mai conștientizăm calendaristic, din cauza obligațiilor, eu, una, vă spun, sincer, mi-aș cumpăra un kil de singurătate. O clipă în care să trăiești de-a-n proastelea: să vezi un film comercial, să mănânci o salată de roșii cu pâine veche, în vârful patului, să nu te zumzăie vreo responsabilitate pe la ureche. Uneori, singurătatea e sănătate curată.
Ne trece timpul prin aranjarea vieții copiilor, meditații, aniversări, obligații, rate, job, și nu mai suntem, demult, o prioritate. Când auzeam că în Occident oamenii preferă să stea cu chirie, dar să vadă lumea, îi priveam ca pe niște iresponsabili. Românul e gospodar, e setat pe siguranța zilei de mâine de care oricum nu are nicio idee cum va fi.
Acum, înțeleg clișeul acela că nu luăm nimic cu noi, sufletului nu-i trebuie o casă mai mare, ultimul tip de telefon sau TV, pentru care să tragi la rate infernale. Îi trebuie deschidere spre lumea largă, cunoaștere, călătorie. Una e să auzi și să citești despre un loc, alta e să-l vezi. Confortul are treabă cu bunăstarea, nicidecum cu bună starea. Cele mai fericite momente ale mele s-au înghesuit în cameră mică, prăjitul cartofilor pe un reșou improvizat, Rolling Stones, hârșâit pe un pick up. Pentru că acolo era și iubirea.
Săptămâna trecută, pe înserat, tocmai, am avut un fericit moment de singurătate nepregătit. Plecam dintr-o vizită și pe scara blocului s-a oprit curentul. În cabina de lift era cineva. Am făcut conversație până la sosirea electricianului, și pentru că i-am ținut lanterna telefonului ca să vadă ce și cum să facă ca să scoatem omul din lift, când am plecat, bateria era epuizată.
Cred că a fost cel mai bun drum al meu, din ultima vreme. Nu mai zbârnâia niciun mesaj, niciun apel. Atunci am apucat să văd și eu detalii de toamnă, frunzele aurii din copaci prin care lumina felinarului le accentua orice nervură, vitrine sclipicioase cu ultimele trenduri, porumbei cocoțați pe câte o statuie, o casă îmbrăcată în trenă de iederă. Lăsând la o parte faptul că fetele mele au făcut un circuit telefonic de la bunici la rude, de la rude la prieteni, eu mi-am degustat cu nesaț această oră de singurătate. Apelurile lor nu m-au flatat, că aș fi indispensabilă, însă, m-au pus pe gânduri pentru că m-am prins că eu însămi am formatat acest tipar de a spune Prezent! la orice scamă. Atunci, am înțeles de ce resetare am nevoie pentru a deveni și eu în viața mea o prioritate, măcar, din când în când.
Nimeni nu e singur de Crăciun, e familia, sună colindătorii pe la ușă, primești un apel. Dacă acum niște ani credeam că bradul de Crăciun este un senzor de singurătate, acum cred că este cel mai fain lucru posibil. În care să tăcem amândoi și să strălucim în noaptea sfintei nașteri, ascultând colinde.
A iubi este cel mai frumos sentiment pe care îl putem avea, cu sau fără răspuns, a iubi ne înalță, ne dă aripi, ne aruncă zâmbete comice spre oameni, până ieri, antipatici. Totul e frumos, totul pare nobil, pentru că ne trăim starea.
În literatură, cele mai mari iubiri sunt cele imposibile, pentru că, prin neîmplinire, au atins subtilitatea. Ce poate fi mai intens decât un ideal neatins! Prin dor, glorificăm, supraestimăm, nu ajungem la etapa, dormitului, tu, pe stânga, eu pe dreapta, tu, cu ceapa, eu, cu gogoșarii, este dorință neîmplinită, dar care ne activează toate simțurile și timiditățile de care nu ne mai credeam capabili de la o vârstă. Suntem frumoși când iubim. Când simți reacția celui pe care-l iubești, din ochi, gest, fâstâceală, ai, fără tăgadă, și confirmarea.
De la o vârstă, iubirile mari nu se consumă din cauza sau datorită bunului simț și al educației de acasă, a modelelor care au făcut rădăcini de stejar în noi. Nu le putem împlini, dar nici uita, căci sufletul nu are reguli, el simte oricum, vrând-nevrând. Orice poți planifica pe lumea asta, dar până la suflet și la atracția uriașă spre o energie asemeni ție. Ele nu pot traversa linia realității din cauza obligațiilor morale sau materiale, însă, omul iubește cât trăiește. Responsabilitatea pentru nevastă, la care ții, poate că n-o mai iubești, dar nici nu o poți lăsa de izbeliște la 50 plus, responsabilitatea pentru copii, au crescut într-un careu articulat, i-ar destabiliza o atare emoție, responsabilitatea pentru aceleași rate, afacerea de familie, și tot așa. Dar, mai ales, teama că îți pierzi visul, că profanezi iubirea tânjită prin împlinirea ei, care te va duce, inevitabil, la viața rutinieră pe care deja o trăiești acum.
Și, totuși, locul unde se întâlnesc cele două definiții sumare din DEX este acela în care începi să te iubești și pe tine un pic. A avea un camarad de drum pentru care simți și o afecțiune puternică nu înseamnă noroc, înseamnă să fii atent la ce îți iese în cale. Cu o condiție – să te consideri prioritate.
