fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Un șirag de piatră rară ne va duce și Afară – Anca Christodorescu

de

Picasem la Litere cu notă microscopică la franceză, nota șmecheră de la română nici nu mai conta. Așa că m-am pus cu burta pe carte, dar și cu picioarele pe drumuri spre cea care avea să devină farul meu aristocratic – doamna Anca–Maria Christodorescu.

În urmă cu doi ani, ne oferise în revista Tango – Marea Dragoste un argument prietenos despre cât de important este să vorbim corect românește. (https://manu.revistatango.ro/frumosii-anonimi-din-centenar-rogu-va-aveti-mila-de-biata-limba-romana-303).

Acum, ne aduce o confirmare a dragului de românesc, dar, prin emoție lirică: lansarea volumului Un şirag de piatră rară – 111 poeme românești traduse în franceză, Editura Universității din București.

De am vorbi, mai des, despre țara în care ne-a așezat Dumnezeu, cu demnitatea originii primare și cultivate, pe harta mentală a străinului nu ar mai exista doar simbolurile Hagi, Nadia și Dracula.  Românul care a plecat afară, în momentul în care a spus ”Românica!”, și-a îngenunchiat părinții, crucile, locul unde s-a ridicat ”copăcel”, adică în picioare, dar din rădăcini…

Cum să-l ascult eu spunând Românica când tataie a venit din război, sute de kilometri, într-o singură cizmă, pe care o schimba dintr-un picior într-altul, iar mamaia m-a ferit de foc și apă să mă ridic copăcel și m-a învățat cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu?!

Nu-l ascult și trec mai departe la oameni care, în adevăr, promovează valorile românești.

 

Florilegii de poezie franceză tradusă în limba română, avem. Poezie românească tradusă în franceză, avem. Dumneavoastră, însă, v-ați gândit să redaţi în limba franceză devenirea poeziei româneşti, pornind aproape de la începuturile ei. Nu greșesc de spun că este un pionierat.

Pionierat în măsura în care am stabilit nişte jaloane, m-am limitat la o perioadă (poeţi născuţi între 1800-1950), şi am dat tonul – sper – pentru noi antologii, care sa meargă pe acest drum. O delimitare şi puţină ordine erau necesare.

Producţia poetică românească este abundentă în toate epocile  şi am spus cu convingere, nu ca să reiau un clişeu, că românul este născut poet. Deci ar merita să se continue în acest sens, să se scormoneasă în tezaur şi să urmeze şi alte antologii acesteia, care, desigur, cuprinde numai o parte, atât în timp, cât şi în spaţiu.

 

Cum a venit ideea unui asemenea proiect pe care-l găsesc curajos?

Curajos? Nu ştiu să spun. Ideea s-a impus singură la un moment dat. Pentru că poezia a fost întotdeauna pentru mine o prezenţă dragă şi respectată. La 10 ani, într-o vacanţă inspirată, chiar am compus una, pe care mi-o amintesc până azi şi care… nu merită a fi amintită aici.

Pe urmă, însă, a venit viaţa şi, întocmai ca aviatorul micului prinţ, m-am ocupat de lucruri „serioase”… până târziu…. când a binevoit ea, poezia, să-şi aducă aminte de mine, cu totul întâmplător.

Era un început de primăvară… Nepoata mea (căreia îi este dedicat volumul) şi care în acel moment era o mogâldeaţă aurie şi zâmbitoare, venise aferată de la şcoală, cu recomandări  proaspete,  pe care încerca să le redea cât mai răspicat, fiecare cuvinţel din mesaj părându-i-se un continent necunoscut: A doua zi, se sărbătorea Ziua Mondială a Poeziei, iar ca omagiu, fiecare copil trebuia să aibă la el câte o poezie, oricare, în orice limbă, … ea își dorea să fie o poezie românească!

La vremea aceea, doar cei mai răsăriţi din clasă începeau să silabisească citirea (de! franceza nu-i ca româna – o bravă limbă cu scriere fonetică). Prezenţa unei poezii pe fiecare bancă era, deci, mai mult un ghiocel simbolic – dar omagiul către primăvară rămânea intact!

Atunci, ca să fim în ton, am scos de la o străveche naftalină binecunoscuta «Vine, vine primăvara» şi m-am gândit, politicos, s-o însoţesc şi de-o traducere, să înţeleagă şi ceilalţi copii. Am tradus-o şi a ieşit neaşteptat de bine. Chiar m-am mirat. În zilele următoare, am mai tradus vreo două, trei poezii, tot din arsenalul copilăriei noastre, ca să-i treacă nepoatei mele pe la urechi – netopită în francofonia geneveză –  mierea versurilor noastre.  Şi iar a ieşit bine şi iar m-am mirat.

Însă ideea unei antologii  mi-a venit de-abia în 2018 (probabil în speranţa că mӑ voi mira şi a treia oară!).

Proza pare un pic mai  lesne de tradus. Să găsești rima potrivită în acest parcurs, păstrând, deopotrivă, mesajul, îmi pare muncă de Sisif. În carte, se străvede nu doar o bună înțelegere a expresiei, cât și așezarea metaforei potrivite, pentru a nu ne îndepărta de mesajul original.

Lucrând la acest volum, mi s-au clintit două vechi convingeri (care nu sunt numai ale mele): prima, că e mai uşor să traduci proză decât poezie; a doua, că e mai uşor de tradus către limba maternă şi nu pornind de la ea.

Pentru cea dintâi, voi spune că proza este mai constrângătoare, mai ştiinţifică, mai… proză (!), în timp ce poezia e mai suplă, mai diafană, mai liberă de chingi, mai….poezie (!). Proza te ţine la distanţă, cu poezia pactizezi imediat.

Pentru cea de-a doua: cred, cel puţin în privinţa tandemului română – franceză, că există o relaţie specială şi că franceza posedă nişte posibilităţi combinatorii, o plasticitate care-i permite să se adapteze oricărui contur, o capacitate subtilă de a crea un « flou » artistic, mulţumită cărora mânuitorul nu riscă să rămână în pană. Şi, astfel, devine destul de ușor să-i găseşti mesajului original cuibărit în potirul expresiei rafinate (după cum spuneţi dvs.), metafora mult aşteptată.

Spuneţi că vi se pare muncă de Sisif. Cinstit, eu nu păstrez amintirea unui efort și nu o spun din bravadă, ci cu constatarea bucuroasă că, în acest demers, nu am ajuns la graniţa cu imposibilul, totdeauna, a scânteiat o soluţie.

Lucrurile stau cam aşa:  Când te afli pe o autostradă aprigă, gălăgioasă, obositoare, eşti uneori ispitit să ieşi din cursă. Si atunci te desprinzi şi o iei la dreapta, pe un drumeag liniştit, într-o pustietate binecuvântată, înfrăţită cu vegetaţia, în dorinţa de a fi numai tu cu tine. Ce simplu îşi poate găsi omul liniştea! Asta mi s-a întâmplat mie: am luat-o la dreapta, tumultul a amuţit şi în locul lui a venit poezia. N-am avut altceva de făcut decât să respect nişte urme de paşi.

Ca să poţi traduce, trebuie să înţelegi foarte departe ce a vrut să spună creatorul, să ajungi până la mecanismul zămislirii versului, pe urmă, totul devine limpede, cuvintele sosesc singure, de parcă ţi le-ar dicta cineva.  Adesea, cuvintele mi se prezentau de la sine, îmi indicau şi ordinea în care să le aşez, îmi arătau o afectuoasă complicitate.

Primul jet îl scriam, întotdeauna, de mână, apoi, reveneam, potriveam, inversam, prelungeam, amânam (in timp ce lumea înconjurătoare rămânea undeva departe, acolo pe autostrada cotidianului). Apoi, luam versiunea crudă încă, stingheră şi incompletă şi o treceam « pe curat », adică pe ecran.

 

Dincolo de expresia poetică, platoul liric ales de dvs. livrează informație puternică despre identitatea noastră.  De pildă, în ”Cântecul gintei latine” scrisă de Alecsandri, în vremurile în care Partida Națională din Moldova adresa memorii, cu sutele, către marile puteri pentru unirea țărilor române sau la V. Eftimiu, în versurile ”Vestigiul dac și farmecul slavon/Înfipte-n armătura ta latină”. Despre istorie, cu vitregiile unui neam statornic, cotropit și renăscut, despre dragoste și maternitate, spiritualitate religioasă. Fiecare poezie pe care ați selectat-o spre traducere are un mesaj în zona aceasta. Mi se pare esențial volumul și în această privință, oferă cititorului o porție de istorie pe platou liric.

Sigur, Alecsandri este foarte preocupat de Unire, iar în « Dan, căpitan de Plai », nu întâmplător, precizează că, în timp ce Dan este moldovean din Moldova cea mare şi mândră, fratele lui de arme, Ursan « e de peste Milcov, pribeag misterios », astfel că patriotismul apare ca o rezultantă a celor două ipostaze de bătrâni falnici, dornici să moară aşa cum au trăit: pe câmpul de luptă, în apărarea hotarelor.

În timp ce în « Cântecul gintei latine », acelaşi autor adoptă o perspectivă europeană, pentru a face elogiul latinităţii, în general. Atitudine pe care o completează Victor Eftimiu, albanezul naturalizat român, scriitor foarte productiv în limba de adopţie care i-a căzut dragă şi a cărei « alcătuire » o descrie cu precizie lingvistică, în toate elementele ei componente, foarte exact surprinse.

 

M-au încântat ”cuvintele potrivite” pentru a exprima profunzimea unor termeni neaoși: jale, dor, răboj, negură, plai, amurg. Să păstrezi ținuta rimei, muzicalitatea, fără să ratezi esența, îmi pare trudă creativă, de-a binelea. 

Sunt într-adevăr cuvinte care pot da migrene, “dor” fiind exemplul clasic. Dar când ne gândim că provine din “dolor”, lucrurile se mai simplifică, iar oferta franceză nu e deloc neglijabilă… Până la urmă, traducerea devine transcrierea înfruntării dintre două limbi, în care fiecare se luptă cu armele ei.

 

Am găsit în câteva locuri și mândria că sunteți româncă. Termenul ”doina”, cântecul nostru străvechi, nu l-ați schimbat decât într-un loc, la Coșbuc, în care se afla ca verb ”doinesc eterna jale”. În rest, l-ați păstrat curat ca lacrima.

Aţi găsit conştiinţa că sunt româncă şi preţuiesc limba pe care o vorbesc; asum pe deplin această românitate, cu tot ceea ce presupune ea a fi tradiţional dac, covârşitor latin, indiscutabil slav, plus… acele adaosuri indescifrabile, care-i întregesc şi particularizează frumuseţea. « Doina » (pentru ca vorbeam de ea) se cere a fi păstrată ca atare, cuvântul are sonorităţi duios-mângâioase, care se impun oricui, chiar înainte ca cititorul să-i afle sensul.

Românul, până și în textele eroice, are un fel de mândrie smerită, mă gândeam la Dan, căpitan de Plai. Demnitatea și nesupușenia sunt atitudini transpuse în sentiment de tristețe adâncă, adică în ”jale”. Parcă nu suntem fericiți până la capăt (inclusiv în colinde, nu avem tonicitatea și optimismul americanului, care sărbătorește nașterea lui Isus). Mereu există o undă de tristețe, o bucurie ponderată, în lirica noastră. Credeți că realitatea istorică ne-a inspirat structura aceasta sau gena?! În lirica celtică, de pildă, am remarcat o abordare asemănătoare. Nicidecum la ”surorile” gintei latine.

Mândrie smerită – aţi spus foarte bine. Şi pe mine mă frapează amestecul de grandoare şi de modestie al marilor noastre figuri istorice, devenite modele de comportament şi instalate cu brio şi în poezie.

Optimismul american este probabil simptomul unei civilizaţii mai recente, dar eu aş sublinia altceva: Principala sărbătoare creştină în vestul Europei este Crăciunul (adică Naşterea), dar în est e Paştele (adica Pătimirea). Cred că această sensibilitate acută, această dublă deschidere, spre ridicare cu pătimire, această acceptare a ispăşirii, izvorâtă din convingerea că o merităm, ne vine din adâncul pământului nostru, din zigzagul fulgerat al Carpaţilor către Balcani şi de la slavi.

L-am recitit de curând pe Tolstoi. Face şi el concurenţă stării civile, ca Balzac. Dar ce spuneam eu mai sus se regăseşte la Tolstoi şi lipseşte la Balzac. Cei câştigaţi  suntem tot noi – pentru că, prin alcătuirea noastră specială, îi putem înţelege pe amândoi şi, iată, un mare prilej de mândrie că suntem români!  

Ați ales și poezii aproape necunoscute ce ar sta bine în manualele școlare. De pildă, M. Săulescu, cu ”fii o părere a sufletului meu”. Sau la Eugen Ionescu pentru care ”Florile culese în pahar plâng/Și visând la fluturi, la livezi cu soare/Florile culese în pahare mor.”, dar nu înainte ca un bondar să le aducă vești despre surorile lor, cu rădăcini…”Un bourdon apporte le bonjour des soeurs/ Ça rend plus poignante la douleur des fleurs.”

Am văzut în Săulescu prototipul de poet romantic, cu idealuri spulberate rapid, la nici 30 de ani; şi căzut în uitare. E şi greu să te impui într-un interval atât de scurt…. deşi, iată, un Labiș a făcut-o….  De fapt, ceea ce m-a atras la Săulescu a fost apropierea de celebra poezie cu acelaşi titlu, a lui Baudelaire (« À une passante »), la care, în mod sigur, el s-a gândit, schimbându-i, însă, tonalitatea, şi, cum tot eram pe teren franco-român…

Cum vă simțiți în Elveția? Credeți că românul plecat în lume este ”o floare în pahar” sau s-a adaptat la supraviețuire prin rădăcini aeriene?! (râd)

O floare în pahar, ca cea de care vorbeşte Eugène Ionesco? Evident, se poate interpreta aşa, consecinţele dramatice ale privării de rădăcini sunt destul de străvezii în această poezie. Se zice, însă, că românului îi place să privească peste gard la vecini (râd şi eu). Această curiozitate, această mică propensiune către indiscreţie, îl ţine informat. Avantaj: când ajunge dincolo de gard, ştie deja multe şi nu se lasă descumpănit cu una, cu două, se incorporează unei alte realități. 

Dar nu ocolesc răspunsul: In Elveţia mă simt foarte bine, ceea ce nu-mi curmă însă elanurile româneşti. Mă simt bine şi pentru că – în mod paradoxal – tocmai acum când timpul mi se scurtează –  dispun de mult timp, exact cel care mi-a lipsit întotdeauna.

 

Avem aici un număr ispititor, 111 poezii, pietre rare, cum va putea avea acces străinul la ele, pe piața de cărți? Dar românul? Pentru că această selecție dă o impresie de conținut rotund al evoluției noastre în lirică.

Editura EUB s-a străduit să dea volumului aspectul îmbietor sub care a fost publicat. Sunt convinsă că se va strădui şi pe mai departe, scoţând noi tiraje. Desigur – asta dacă există iubitori de poezie care s-o ceară. Spre bucuria, atât a Editurii, cât şi a mea.

Dar cum tocmai am încercat, de-a-lungul antologiei, să demonstrez că românul e născut poet, şi cum   poezia finală, « Căciula », pe care vă invit s-o citiţi cu atenţie, o confirmă, există serioase speranţe că aşa va fi.

O inimă vitează în tine

Sus pe frunte o căciulă ca un dac s-o ții.

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->