FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR  Rogu-vă, aveţi milă de biata limbă română!  

Prin ”Am făcut Litere pentru că nu m-au plăcut Cifrele!” îmi justificam stângăciile matematice, ”splendide”, până la urmă, pentru că mi-au deschis poteci spre cărți și oameni luminoși ca o respirare. Profesorii anilor 90 aveau ținută clasică, umor ales și o dedicare absolută. Îmi amintesc replica dată unei colege de profesoara Repețeanu, nume ce ne micșora pasul spre sala de examinare: ”Draga mea, ți-aș da 5, dar mi-e milă de elevii pe care o să-i înveți. Ei ce vină au?!”. Eram fericiți că ieșeam din sesiune, fără restanțe, prea necopți ca să ne prindem că norocul pe subiecte era cotat doar la bursa lui Acum, un noroc demonetizat pentru viitor, că doar d-aia i se pune ”noroc”. Poate că este multă informație în școli față de ce aud de la nepoții mei din Vest, dar ce devii, este, fără tăgadă, rezultatul acumulărilor aparent uitate. Pentru mine, informația culturală este ca frunza peste frunză, care, în timp, devine strat solid de ”cărbune”, combustibil pentru minte. Nu-ți mai amintești ce fel de frunză era, dar te-ai mai luminat datorită ei. Este Centenarul Marii Uniri, deci, și al limbii române, ca element comun de identitate, însă, în acest registru, lucrurile s-au deteriorat un pic, dovadă platformele social media, unde cuvântul scris dă măsura faptului că pentru unii limba noastră-i o comoară în adâncuri ”prea înfundată”.

După un sfert de veac de la terminarea facultății, gânduri din Elveția, transmise de doamna profesoară Anca Christodorescu.

De ce ne considerăm un popor francofon?

Nu cred, din păcate, că MAI suntem un popor francofon: suntem un popor cu vocaţie francofonă, actualmente contrariată. De precizat că francofonia nu a fost năzărirea câtorva bonjurişti chiriţeni. Ea îşi are fireştile rădăcini în latinitatea noastră, căreia i s-a asociat în modul cel mai rodnic. Totul a venit spontan, franceza a fost pentru română o grefă ideală. Dacă statisticile actuale prezintă cam 70 % din elementele limbii române ca fiind “romanice”, cam 20 % din acestea sunt socotite aport francez.

Şi ele n-au căzut ca nuca în perete. Puţine sunt cele încă percepute ca “franţuzisme”, din moment ce a existat şansa integrării lor line în sistemul limbii române. Se mai gândeşte astăzi cineva că verbul « a menţine » provine din francezul « maintenir » (main + tenir) ? Evident că nu, cât timp aveam deja în română pe « mână » şi pe « a ţine » ca… gazde ! Aşa că liniştit au putut intra, împreună, pe poarta din faţă şi imediat asimilabile de către orice român toate verbele care orbitează în jurul lui « a ţine »: a se abţine, a deţine, a menţine, a reţine, a susţine. Fiecare a venit de unde-l aduceau paşii, fie din latină, fie din franceză (aici dicţionarele nu concordă total). Detaliu interesant însă : verbul « a aţine » are un regim aparte! Îi simţiţi savoarea distinctă, un pic arhaică, un pic misterioasă? Cum îl percepeţi pe: « A-i aţine cuiva calea » ? Puţin special, nu-i aşa? Da, pentru că “a aţine” nu face parte din seria menţionată, n-are echivalent în franceză, e o moştenire directă din latină, figurând în categoria “gazdă”, alături de « mână » şi de « a ţine».

Ce șanse mai are limba franceză să nu rămână o limbă de salon într-un timp în care a nu şti engleza a devenit egal cu a nu şti româna?

Acum, din păcate, franceza şi-a făcut datoria faţă de lume şi mă tem că va trebui să plece (Scuzaţi ! Pentru cei care nu mai ştiu româneşte: Mă tem = I am afraid). Nu va mai rămâne nici ca limbă de salon, pentru că saloane « în vremea noastră, nu văz a se mai face».

Pe când scriam aceste cuvinte, de la televizorul pus în surdină, prind un scurt dialog din Docudrama « În spatele frontului », episodul 4, « Misiunea franceză ». Ajuns într-un spital din România, după o călătorie epuizantă, un doctor francez o întreabă pe prima infirmieră întâlnită dacă vorbeşte cineva franţuzeşte. Iar răspunsul cade, simplu şi spontan : « Domnule, aici toată lumea vorbeşte franţuzeşte! ».

E mult de-atunci şi e mare păcat!

După ce a participat, consistent şi cu brio la formarea limbii engleze (franceza a fost vorbită timp de peste 300 de ani în Anglia, între cucerirea ei de către normanzi şi izbucnirea Războiului de o sută de ani), după ce s-a menţinut ca limbă de cultură, ca limbă internaţională a elitelor şi limbă a diplomaţiei până mult după revoluţia de la 1789 şi până hăt, în depărtările imperiului ţarist, după ce continuă să ne impresioneze prin eleganţă şi frumuseţe, franceza îşi face acum, negreşit, bagajele. Nu mă voi grăbi să deduc că nu mai există loc pentru eleganţă şi frumuseţe.

Dar ce se întâmplă cu limba română în acest context? Mai gravă decât dispariţia francezei este însă pentru limba română invazia engleză.

Că engleza a devenit Limba Internaţională cu toate majusculele în glas şi-n scris, este azi un lucru evident. Dar că o facem să se năpustească asupra limbii noastre celei latine, exact ca nuca în perete, prăpădindu-i morfologia, sintaxa şi vocabularul, este la fel de indiscutabil. Iar dacă ne vom mulţumi să spunem că… acesta-i « trendul » şi trebuie să ne fâlfâim… « brandul », nu ştiu ce se va alege de ea!

După ce că şi-aşa mulţi români au mari dificultăţi de exprimare, decurgând fie dintr-o insuficientă limpezime în idei, fie din lipsă de exerciţiu în prezentarea acestora, după ce că nu avem prea multe modele, iar cele existente sunt considerate a fi « pedanţi încuiaţi, anacronici », nu ne mai lipsea decât să ne stâlcim limba, împestriţând-o cu englezisme, care nu au nimic comun cu textura ei.

Alţii, înaintea mea, au semnalat fenomenul, arătând, de exemplu, că azi nu se mai poate vorbi de « loc » sau « amplasament », ci numai de « locaţie » CA ȘI  termen acceptabil (să nu ignorăm nici această perlă). Şi încă de-ar fi singura! Mai nou, remarc altă găselniţă, exprimările de tipul : « Aprecierea a fost UNA favorabilă », « Soluţia e UNA acceptabilă », Efortul a fost UNUL mare » sau, ca să conchid : « Formula e UNA recentă ».

Ca filolog, am o bănuială privind această formulare. În engleză, adjectivul e invariabil (nu se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul) ; aşa încât, probabil, din încercarea de a întări legătura lui cu substantivul, i se ataşează obsedantul « one » : adică « a favourable one », “an acceptable one », “a great one”, “a recent one”, etc…. Dar situaţia nu e deloc aceeaşi în limba română, unde inutilul gest lingvistic menţionat devine emfază ridicolă. Oameni buni, să fie limpede: engleza cea internaţională n-are NIMIC în comun cu româna, pe care n-o putem împestriţa cum vrem, fără să ţipe, fără ca fenomenul de respingere a grefei să se manifeste imediat.

Rogu-vă, aveţi milă de biata limbă română!

Din păcate, la noi lucrurile au ajuns atât de departe, încât încep să mă întreb dacă azi femeia româncă aflată în durerile facerii nu se vaită cumva în engleză şi nu-şi întâmpină nou născutul zicând: Wow! 

În anul 1948, în învăţământul românesc la toate nivelurile se suprimase studiul limbilor străine şi se introdusese limba rusă obligatorie, spre indignarea generală şi mocnită, iar persoanele ”cu dosar bun” erau trimise la studii la Moscova. Era desigur o politică de rusificare, care a funcţionat, subţiindu-se treptat, până în preajma lui 1989. Tendinţele de slavizare a limbii române au rămas, totuşi, modeste. În afară de o anume intonaţie brutal-monotonă a frazei, proprie propagandiştilor ruşi şi copiată cu râvnă de cei români (ai căror descendenţi copiază azi intonaţia engleză), nu-mi amintesc să mă fi şocat decât formula : « Tovarăşi, cunoaşteţi că…. » în loc de « ştiţi că » (pentru că verbul rusesc avea ambele sensuri). Dar, chiar şi-aşa, şocul nu era prea mare, pentru că şi în română întrebi : – Îl ştii pe cutare ? – Sigur, că-l ştiu, am fost colegi de clasele primare » (cu sensul de « a cunoaşte »).

Sigur, rusa stârnise respingere în România, fiindcă era limba ocupaţiei, a colosului vecin. Dar în ultimă instanţă, pe plan lingvistic, aveam măcar nişte puncte de contact cu ea: popoarele slave care trecuseră pe-aici ne-au marcat vocabularul, slavona a fost limbă de cult în biserica ortodoxă, alfabetul chirilic a persistat până în secolul al XIX-lea, toate de netăgăduit, desigur, pe fondul tensionat al unei proximităţi geografice riscante.

Azi, uşor de înţeles, engleza sclipeşte în ochii românului, înveşmântată cu tot prestigiul occidental, cu valoarea ei de comunicare universală, dar lingvistic vorbind, ea rămâne o haină total străină nouă. Ştiu, limba e un organism viu, mişcător, unele neologisme sunt de neocolit, dar, tocmai de aceea, avem nevoie de elemente viabile, nu de cârje strâmbe.

Iubesc foarte mult limba română, distanţa nu m-a depărtat de ea  şi, când pe ea o doare, mă doare şi pe mine !

Suntem într-o perioadă a vitezei, ce ar rămâne o constantă în cultura minimală a unui român. Un sfat: ce scriitori francezi și cu ce scrieri?

E greu să menţionez numai câţiva. Totuşi, o strictă limitare impusă de viteza secolului nu mi-ar permite să las deoparte pe : Villon, Balzac, Stendhal, Flaubert, Saint-Exupéry, Camus (în ordine cronologică). În paginile lor mă regăsesc întotdeauna, dialogul cu ei mă onorează şi-mi încălzeşte sufletul. În scriitorii francezi de azi, se vor regăsi, poate, generaţiile viitoare. Dacă va fi sau nu spre binele lor, rămâne de văzut.

Ce reprezintă Centenarul pentru dvs.?

O întoarcere în timp neconvingătoare. Măreţia se cere reconstituită din cioburi, ceea ce e foarte greu. Vor fi câteva zile emoţionante, cum s-a întâmplat la înmormântarea Regelui Mihai, apoi, vom reveni la cenuşiul nostru « turmentat ». În acel moment, toate eforturile lăudabile, impresionante, depuse de diversele forme de media vor fi fost anulate, iar basarabenii îşi vor fi prelungit nedefinit suspinele.

Nu cumva preaplinul de informație din comunism a lăsat loc unei educații superficiale? Adică, „puțin și bine” nu ar fi fost un curriculum mai igienic?

*Preaplin de informaţie ? Aşa să fi fost ? Eu am intrat în şcoală în septembrie 1944. Aparţin unei generaţii care n-a făcut anatomie, psihologie, logică, latină, mitologie, astronomie. Literatura română se preda anemic şi cenzurat printr-o « Culegere de texte provizorii » absolut jalnică. Vai şi amar de manualele de istorie, geografie sau ştiinţele naturii miciurinizate! Limbile moderne figurau la nivel de cvasi-începători şi numai în ultimele clase de liceu (o singură limbă, la alegere, coexista timid cu consistentele manuale de limba rusă, care ne-au însoţit pe tot parcursul şcolarităţii). Cele mai răsunătoare nume ale literaturii universale, cele mai vestite figuri ale omenirii rămâneau în afara oricăror programe. Si să nu fi pomenit cineva de Biblie sau să facă vreo referire la domeniul religios!

(Aici las locul unor episoade anecdotice).

Prin anul II de facultate (1957), la cursul de literatură română, aveam un profesor cam ursuz . Într-o zi, ne dă un citat în care apărea cuvântul « colivă ». Stupoare în amfiteatru, după care se produce un murmur general. Profesorul îşi dă seama că a intrat pe un teren « primejdios » şi încearcă să bagatelizeze incidentul : « Nu ştiţi ce înseamnă ? E o noţiune clericală ! ». Evident, în secunda următoare, omul a rămas fără nume şi i s-a născut  porecla: « – Cu cine aveţi azi curs? – Cu… Noţiunea Clericală!»

Am şi amintiri mai recente: Prin anii ’80, când, totuşi, unele chingi se mai destinseseră, iar învăţământul « se înzdrăvenise » considerabil, eram în comisia de pregătire a subiectelor de admitere la facultate. Cineva dintre colegi propune pentru traducere un fragment din Flaubert, ceva cu orologiul unei biserici care bătea miezul nopţii, în timp ce eroul îndrăgostit cutreiera străzile pustii. Textul a fost acceptat numai după ce cuvântul « église » a fost înlocuit cu « tour ».

*Preaplin de informaţie ? Când ? Un timp, durata şcolarizării a fost limitată la 10 ani, astfel încât te trezeai, cam nedumerit, cu diploma de bacalaureat în mână la vârsta de 16 ani (şi n-a fost numai cazul meu).

Mă întrebaţi dacă ”puțin si bine” nu ar fi fost « un curriculum mai igienic? »  Eu mă gândesc că de fapt a fost « puţin şi prost ». Toată  viaţa am galopat să recuperez, să umplu lacune de care eram perfect conştientă şi în loc să mă bucur de ce am putut acumula, continui să mă simt vinovată că n-am făcut mai mult, continui să mă întreb dacă n-aş fi asimilat mai altfel unele lucruri la o altă vârstă, mai fragedă.

O definiție a iubirii ar fi…

N-am găsit-o nici până azi.

Dar pot să propun un exerciţiu: te afli într-un loc oarecare, banal şi cenuşiu: la fereastra unui tren, într-un birou plin cu dosare, pe o stradă plouată într-o zi de toamnă, după ce s-au scuturat toţi pomii, în sala de aşteptare la medicul de familie care întârzie, la volan în plin trafic blocat, sau la masa de lucru, corectând lucrări scrise. Şi te întrebi cum ar fi dacă acum lângă tine, în toiul acestei proze, s-ar ivi o anumită persoană, mai precis cea asupra căreia ai… bănuieli că ai iubi-o!

Dacă deodată decorul se luminează ca prin farmec, totul prinde culoare şi sunet, totul freamătă, toate datele problemei (deşi la fel de searbăde) ţi se par altele, covârşitoare şi fundamentale, atunci e limpede că iubeşti.

Dacă nimic nu se schimbă, nu te mai osteni!

Ce ați recomanda părinților și copiiilor pentru o educație temeinică?

Să înveţe să gândească (şi unii şi alţii !).

Credeți că un om poate iubi de mai multe ori într-o viață?

Da, se poate iubi de mai multe ori în viaţă, mai ales de când… speranţa de viaţă a crescut (în treacăt fie zis şi fără cinism !). Altădată, viaţa era scurtă şi grea, acum e lungă şi grea. Trebuie făcut ceva, trebuie, din când în când, să ai câteva puncte de lumină, care să-ți mai aline drumul. Ele sunt ca o poveste pentru nopţile când nu mai credem în dimineţi.

Şi, mai ales, cred – cu smerenie şi pocăinţă – în dragostea la prima vedere, de care am râs ca de o fantezie de adolescent sau de o născocire de poet, până când m-a lovit pe neaşteptate… şi nu mai aveam demult treisprezece ani. “Momentul” efectiv mi s-a înfăţişat ca o părăsire a acestei lumi, din care toate imaginile şi vocile fuseseră abolite, ca o incursiune într-un univers diferit, în care nu mă mai recunoşteam nici pe mine, dar pe care l-am adoptat aproape instantaneu, nemaiavând nici timpul să mă întreb cum de-l putusem ignora până atunci. O revelaţie, fără îndoială…. ea funcţionase ca un hiat de câteva zeci de ani şi avea să-mi schimbe viaţa, câtă îmi mai rămăsese.

Ce iubiți la București? 

Străzile din “vieux Bucarest” pe care m-am plimbat în tinereţe.

Ce nu iubiți la București?

Faptul că nu o mai pot face.

Dacă ar fi să imaginați un arc peste timp între capetele  Centenarului, ce ne lipsește în 2018 din 1918?

Ne lipsesc oamenii pe care i-am avut atunci.

Notarea la Facultatea de Litere îmi părea una dintre cele mai exigente. Totuși, studenții, printre care am fost și eu, în străinătate, au luat note incredibil de mari la franceză, în parcursul lor postuniversitar. Cum se explică discrepanța aceasta? Avem o școală pe format rusesc, dur, temeinic. Sau…

Mă îndoiesc că notarea la Facultatea de Litere ar fi una dintre cele mai severe, personal am socotit-o, totdeauna, mai degrabă magnanimă. Cred, pur şi simplu, că în parcursul postuniversitar spiritul de responsabilitate, motivarea şi râvna cresc, deci e normal ca rezultatele să fie mai bune.

Ați fost modelul meu, iar orice model e intangibil.

E emoţionant şi reconfortant să afli că ai fost modelul cuiva. E ca o punte de consolare aruncată peste vremi.

Dar asta stârneşte şi o panică, la început, retrospectivă : « Oare am fost la înălţime atunci ? Apoi, activă : « Oare aş mai putea fi ? » Ar trebui să-i pun întrebarea nepoatei mele de 10 ani, dar… nu îndrăznesc!

Poate fi iubirea pentru o meserie mai mare decât pentru un om? 

Răspunsul depinde de « oferta existenţială ».

O filă din istoria familiei doamnei profesoare, de la… începutul Centenarului

Familia domniei sale a contribuit la dezvoltarea Sloboziei de Ialomița, prin construirea unei fabrici de făină, ”Moara Fuerea”, a doua, ca importanță din România, amplasată în perimetrul actual al Muzeului Naţional al Agriculturii și al Bisericii din proximitate.

Redau o filă despre primul război mondial din volumul semnat de doamna profesoară Anca Christodorescu – Fuerea, intitulat  „Perieţi, Slobozia – evocări Familia C. Georgescu – Fuerea“, în care evocă istoria familiei, în parcursul ei de la monarhie la comunism (perioada de referință 1890 – 1950).

„Arde moara la Fuerea!”

 ”Izbucnirea primului război mondial pune brutal sub semnul întrebării prosperitatea familiei. Şi se întâmplă ceva îngrozitor: moara va fi incendiată, pentru a nu cădea în mâinile duşmanului.

Versiunea oficială a fost că, mai întâi, au distrus-o ruşii, iar, apoi, au continuat nemţii. Dar în familie s-a ştiut întotdeauna că autorităţile noastre le-au cerut fraţilor Fuerea să accepte incendierea, pentru ca recolta abia strânsă şi înmagazinată să nu devină pradă de război. Aşa, au căzut pradă numai localul şi utilajele: o pagubă de peste un milion de lei, la vremea când o oaie costa cam 6 lei, iar o vacă – 12! Li s-a promis fraţilor că, după război, vor fi trecuţi pe lista marilor păgubiţi şi vor fi trataţi în consecinţă.

Așa a şi fost: au figurat mult timp la nr. 2 pe acea listă. Dar despăgubirile pe care le poate acorda un Stat, când și dacă le mai acordă…

Pentru fraţii Fuerea, pierderea morii a fost mai mult decât o imensă pagubă materială: era însăşi frăţia lor, lucrarea lor de-o viaţă, raţiunea de-a fi, nucleul în jurul căruia gravitau toţi. Era certificatul de mândrie al comunei Slobozia, devenită între timp oraş.

În noaptea în care a luat foc moara, perieţenii au văzut cerul înroşindu-se către Slobozia, cu mult înainte de răsăritul soarelui, şi cineva a început să strige: „Arde moara la Fuerea!” Într-adevăr, a ars tihnit, gospodăreşte, zile şi nopţi la şir: grâul s-a dovedit a fi un combustibil bun…

În aceeași noapte, bunicul a plecat spre Bucureşti, în trăsură, cu bunica şi cei trei copii speriaţi. Nu de noapte, nu de frig şi nu de foc: de lacrimile care curgeau pe obrazul tatălui lor; bunicul însă nu ştia că plânge, pentru că omul acesta puternic nu plânsese niciodată. Se uita la copii şi la cerul roşu, dar în urmă nu voia să se uite; se mulţumea să repete în şoaptă: „Domnul a dat, Domnul a luat…”

Bunicul era foarte credincios.

Toate acestea sunt însă azi de domeniul trecutului şi doar cei mai vârstnici locuitori din Perieţi şi le mai pot aminti. Ei mi-au vorbit de noaptea aceea înspăimântătoare, de oamenii alergând năuci în toate părţile, de culoarea cerului ce pâlpâia peste Bărăgan, de umbrele hidoase care se întindeau peste arături şi m-au făcut să simt, din adâncuri răpuse, fiorul dezastrului de-atunci.

Ani şi ani de zile după aceea, ruinele morii erau încă vizibile la intrarea în Slobozia pe dreapta, pe vechiul drum de la Bucureşti spre mare. Mărturii tăcute al unui trecut ce se topea în uitare, ţintuiau pentru o clipă pe vreun membru al familiei, recules, ca în faţa unui mormânt. Eu n-am apucat să le văd. Mi s-a spus însă că, afumate şi năpădite de buruieni, stăteau încă de strajă pe marginea drumului prin anii 1940.”