Cu Țumpi și Tara, un cățel și o pisică, mă jucam, în neștire, în camera mea. Ai mei, s-au prins care sunt beneficiile relației copil – animal, prin vorbe, îmi transmiteau dragostea aia bună: ”Ce culori de chec are Tara!”, ”Ce ochi rotunzi are Țumpi!”. Totuși, când ieșeam în curte, nu înțeleg de ce auzeam ceva diferit ca ”Zât, arde-te-ar focul, iar te-ai urcat pe masă!” sau ”Maaaarș, vezi că te mușcă, mânca-i-ai coada!”. Nu mai înțelegeam nimic. O fi fost de la faptul că Țumpi și Tara erau de pluș?! În atare educație, când vedeam un om cu animal, pe stradă, aveam un ușor dispreț, îmi imaginam ce dezastru ar putea fi la el acasă. Până la copii. Prin ei, am aflat despre o altfel de dragoste, am văzut cum se iubesc un cățel cu o pisică, Mia și Boris, cum își dăruiesc mâncarea sau se joacă. Dar, mai ales, cum nu se ating de apă sau mâncare, până nu ajung acasă.
Când Lea era mică, în vacanță la țară, l-a cerut pe cățelul Happy la telefon:
- Ce faci, Happy! Happylică! Lasă că vine Lea la București și iubește un cățel mic!
După multe declarații ale ei și multe țopăieli ale lui, a intervenit, responsabil, tata:
- Măi, Manu, tu n-ai minte?! Dai un câine la telefon, păi, eu plătesc telefonul pentru un câine?!
Și am răspuns:
- Dar, Happy a cerut-o pe Lea la telefon!
Între timp, Happy s-a mutat la țară ca să-și liniștească fobia de mașini, iar, tata nu se mai duce la culcare până nu zice ”Hai, Happylică în casă!”.
Cu medicii Anda și Alex Strîmbeanu, parteneri și dincolo de ușa de la PANDA VET CARE, aflăm ce miracol se-ntâmplă când meseria se intersectează cu vocația.
- Cum a început povestea? Orice har are nevoie de o împrejurare ca să se întâmple.
Anda: De când mă știu, am avut o atracție față de medicina, în sine. Dacă mă întrebai ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, răspunsul era, de fiecare dată, ”Doctoriță!”. Apoi, animalele au fost mereu parte din viața mea, am avut pisici de când eram mică. Însă, unul dintre motani a avut un sfârșit dureros, acum 20 de ani, când nu existau cabinete cu program non – stop să i se poată acorda primul ajutor. Atunci, cred, a fost un moment în care mi – am zis că ar fi cazul să fac ceva pentru a schimba asta.
Alex: Cred că totul a început în copilărie. Am crescut o bună perioadă la bunici la țară, unde am avut cam tot ceea ce poți găsi într-o gospodărie: cal, vacuță, iepuri, căței, pisici. Inițial, a fost, mai mult, o dragoste pentru natură…, nu am avut planuri puse pe tăblia de la capul patului cu titlul ‘’Cum să devii veterinar în 5 pași simpli”, ci, pur și simplu, s-a întâmplat. Cred că ”vinovat” e subconștientul.
- Amândoi în branșă. Ar fi ”diabetism” să zic că prin dragostea pentru animale, v-ați recunoscut?!
Anda: Ne-am cunoscut încă din prima zi de facultate, laboratorul de anatomie, aceeași grupă, același program. Și, nu știu, poate suna ”siropos” dar, cred că a fost dragoste la prima vedere. Ne-a luat, în schimb, patru ani pentru a ne ”încerca norocul” unul cu celalalt.
Alex: Da, amândoi în branșă. Îmi place să cred că aici a fost mâna destinului. Am văzut-o pe soția mea, în prima zi de facultate… Atunci, am devenit prieteni, cu o chimie fantastică! Abia câțiva ani mai târziu, am devenit, oficial, un cuplu.
- Vin mai mult căței sau pisici, papagali sau ”arici pogonici”? V-a călcat pragul vreun animal mai ciudat?!
Anda: În principiu, activitatea unui cabinet este împărțită, în mod egal, între câini și pisici, dar depinde și de amplasarea, și mai nou, de profilul acestuia. Am lucrat o perioadă într-un cabinet dedicat numai pisicilor. Iar, în ceea ce mă privește, datorită unei atracții native mai mult înspre pufoasele pisicoase, pacienții mei sunt mai mult felini.
Alex: În anii trecuți, balanța înclina către patrupedele canine, însă, de ceva timp, s-a mai echilibrat. S-au înmulțit destul de mult pisicile maidaneze, iar cele mai norocoase îsi găsesc adoptatori care ne trec pragul din ce în ce mai des. Cred că nu exagerez dacă spun că pisicile au devenit un cult în sine, ajutate, bineînțeles, de internet și social media. Nu degeaba pisicile au cucerit internetul.
Paradoxal, cel mai ciudat animal a fost un…câine. Un pui de maidanez, decolorat și vopsit în galben, deși era negru, la bază, vândut unor oameni creduli, ca rasă Labrador.
- Un psiholog ar zice că unui copil îi stă bine, în creștere, lângă un câine, pisică sau alt animal. Dar, invers, câinelui îi e bine cu omul sau devine un supliciu adaptarea la ”omenesc”?
Anda: Și eu sunt de părere că un copil ”crește” mai frumos sufletește alături de un animal de companie, indiferent de specia în cauză. Cred că îi dezvoltă foarte mult și bine înspre compasiune, grijă față de aproape și îl și responsabilizează într-o anumită măsură. Un animăluț de companie poate fi foarte ușor un ”prieten”, nu numai un ”partener de joacă” pentru cei mici. Iar mitul cum că se îmbolnăvesc și dezvoltă diferite formațiuni în diverse porțiuni ale corpului… cred că un animal îngrijit periodic (tuns, spălat, vaccinat, deparazitat intern/extern) nu are cum să ducă la îmbolnăvirea unui copil. De asemenea, un om grijuliu și cu dragoste față de animale, poate schimba destinul unui animăluț. De multe ori, am avut de-a face cu oameni care au salvat animaluțe din situații neplăcute, iar acum, sunt cele mai răsfățate ființe de pe planetă.
Alex: Da, consider că un animal de companie e un factor cât se poate de benefic în copilărie, atât din punct de vedere emoțional, educativ, cât și medical. Animalele au capacitatea asta magnifică de a scoate la suprafață tot ceea ce e mai bun dintr-un om. E valabil și viceversa. Găsesc foarte emoționante diferențele de expresie ale cățeilor înainte de a avea un stăpân, în care sunt triști, cu urechile lăsate, slabi și înfometați, plini de pureci, și, după. Își găsesc un om și, efectiv, ”zâmbesc”.
- Ce părere aveți de fundițe, rochițe la cățel? Nu am pierdut măsura? Nu cumva această glazurare e un strigăt al omului despre o absență?
Anda: Mai degrabă, cred că este dorința omului de a-și vedea animăluțul mai altfel decât ceilalți. Nu sunt împotriva tunsului, spălatului și, fie, o fundiță care să prindă părul din jurul ochișorilor. Mi se pare o dovadă de grija față de animăluț, față de toaleta acestuia. Fiecare, cu gusturile sale.
Alex: Fundițe, rochițe, zorzoane, toate sunt ok atâta timp cât animăluțul nu suferă și nu i se pune viața în pericol. Într-adevăr, există și extreme, dar, din fericire, nu am cunoscut până acum decât oameni responsabili când vine vorba de ”pet fashion”. Eu, personal, cred că un cățel cu o blană lucioasă, periată regulat, cu toaleta unghiilor făcută regulat, este mult mai ”trendy” decât unul cu rochiță și două pampoane. Până la urmă, frumusețea e ceva natural, de ce s-o forțăm?!
- Pentru că Tango vorbește despre dragoste, o definiție personală ar fi…
Anda: Un sentiment puternic, un sentiment față de orice, oameni, animale, pasiuni, în care deviza ”niciodată să nu spui niciodată” se încadrează cel mai bine.
Alex: Un șoarece, doi câini și cinci pisici, lipăind toți din același bol cu lapte.
- Centenarul este ”demonetizat” prin preaplin de informație – inventatori, oameni de știință, artiști – sau o bună ocazie să ne vitaminizăm cultura?! Centenarul, care înseamnă…
Anda: Centenarul – ceea ce suntem, am fost și am putea fi, dacă am schimba unele lucruri spre bine și le-am continua pe cele care sunt deja bune atât pentru noi, personal, cât și pentru cei din jurul nostru.
Alex: Trăim în epoca marketingului, era normal ca un eveniment precum Centenarul să devină ”comercial”. Cred că e foarte bine să ne amintim și să ne cinstim valorile din ultimii 100 de ani, și promovarea asta ”agresivă” poate chiar îmbunătăți cultura generală a unora dintre noi. Dar, în același timp, mi-ar plăcea, și ar fi mai important, să ne cinstim elitele și valorile actuale, de la tinerii olimpici până la omul care aruncă o hârtie la coș sau strânge în urma cățelului său. Toți sunt valori, toți sunt exemple.
