fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

JULIETA GEOROIU PUNE PARIU PE VICTORIA ARTEI

de

 

De mai bine de un deceniu, Școala de Teatru Victory of Art pregătește adolescenți care construiesc personaje rotunde, bine articulate, cu un real talent actoricesc, sub îndrumarea unor dascăli de prestigiu din domeniul actoriei. Acești tineri formidabili pot fi văzuți în piese de teatru complexe, aerisite și tonice la Teatrul de Animație Țăndărică din București.

Despre victoria artei ne vorbește, în continuare, Julieta Georoiu – actriță, fondatoarea Școlii de Teatru Victory of Art, dar și cursanți, tineri care intră în pielea personajului, cu o autenticitate desăvârșită, așa cum aveam să aflu, mergând la spectacolele lor.

Cum arăta ideea acestei școli, la firul ierbii?

Încă din anul II de facultate, printr-o întâmplare, am pregătit o tânără pentru admiterea la actorie, la UNATC și a fost admisă. Deși concurența era teribilă, 20 de candidați pe loc, a intrat printre primii, cu 9,80. A fost o surpriză și pentru mine. Atunci, profesoara de actorie mi-a sugerat să continui cu pedagogia, că am mână bună. N-am luat-o în serios, dar, anul următor, am avut alți trei tineri pe care i-am pregătit și au intrat și ei. Apoi, au tot venit și alții pe care i-am pregătit.

Când am terminat facultatea, nu exista varianta masteratului, singura opțiune era Pedagogia Artei Actorului. Așa am obținut și diploma de pedagog. Abia după doi, trei ani, mi-a încolțit în minte ideea unei școli de actorie. Inițial, am dorit să joc, să fiu actriță, dar, apoi, a fost o chestiune de decizie deliberată de a mă-ndrepta spre pedagogia artei actorului. Și așa, în 2012, am deschis Victory of Art.

Care sunt criteriile de selecție ale tinerilor dornici sa acceseze domeniul?

La Victory of Art, există copii care vin pentru dezvoltare personală, nu neapărat să facă carieră în actorie, dar și unii care doresc performanță și sunt, cu adevărat, dotați nativ pentru acest domeniu. Probele de admitere pentru trupa de performanță Victory of Art sunt relativ similare cu cele de la UNATC, dar la o scară mai mică, fiind vorba de adolescenți, care, încă, practică actoria ca hobby.

Care sunt obiectivele esențiale ale școlii?

În primul rând, a face educație prin artă, a-i îndruma pe copii și adolescenți să se descopere, să evolueze, să capete încredere de sine, prin actorie, cântec, dans, improvizație, film. Să-și exerseze aptitudinile pentru a ajunge la varianta lor frumoasă, astfel încât aripile să le fie puternice și să le țină zborul, sus, prin viață. Dar având și varianta de trupă de performanță, unul dintre obiective este așezarea acestor tineri pe drumul profesiei, cu îndrumare pentru a intra la o facultate de actorie.

Pașii sunt mulți, facem spectacole, mergem în festivaluri și, deși, suntem o școală de actorie pentru copii și adolescenți, ușor, ușor, tinerii de la noi intră în zona profesionistă, fiind solicitați la castinguri în filme, reclame, pe scene profesioniste, încă înainte de a intra la facultate.

Cum a evoluat școala într-un deceniu?

Dacă e s-o luăm pe cifre, în 12 ani, școala a evoluat de la 6 cursanți la aproape 200 și de la un spectacol la 30 de spectacole pe an, peste 200 de premii în festivaluri de profil. Foarte mulți foști cursanți au ajuns actori profesioniști, unii dintre ei fiind, azi, nume sonore în teatrul și filmul românesc, alții au reușit să-și contruiască o carieră peste hotare.

Pe lângă cursuri, am dezvoltat parteneriate cu instituțiile statului, cu primăriile de sector. Adolescenți din București și copii din medii defavorizate au beneficiat de cursuri gratuite de dezvoltare prin teatru, de diferite campanii de conștientizare a unor probleme sociale cu care se confruntă tinerii, precum consumul de droguri, violența în școli, bullyingul etc.

Ce abordare didactică există la Victory of Art?

La scară mică, programa noastră seamănă cu pașii unui student de la UNATC. Adică, pornim de la exerciții care antrenează aptitudinile de atenție, concentrare, memorie, empatie, observare, simțuri, apoi, ne ducem către text și discutăm despre situația scenică, personaje, relațiile dintre personaje, despre eu în situație, iar punctul final este un spectacol pe o scenă profesionistă.

Care sunt principalele provocări cu care v-ați confruntat în proiect?

Provocări au fost multe. În primul rând, observăm că, de un deceniu și ceva (de la fondarea școlii), generațiile sunt în continuă dinamică, iar noi trebuie să ținem pasul cu cursanții și să reîmprospătăm repertoriul și metodele de abordare. O altă provocare a fost perioada pandemiei, în care a trebuit să ne reorganizăm și să continuăm să funcționăm în altă formulă.

Dincolo de exercițiu, harul este o dominantă a traseului unui actor. Cum încurajați creativitatea și exprimarea artistică a tinerilor?

Victory of Art și orice școală de gen au secția de dezvoltare personală, unde talentul nu este esențial, pentru că toți se pot dezvolta, pot fi încurajați să-și exprime creativitatea și imaginația.

Dar, atunci când e vorba de performanță și de tinerii care aleg actoria ca profesie, da, acolo discutăm despre har. Încurajăm creativitatea și exprimarea artistică, pentru că nu dorim ca tinerii să devină profesorii lor în formă mai mică, ci să fie ei înșiși. Și atunci, îi studiem atent și vedem unde anume excelează fiecare. Actoria este un punct de pornire, dar ei pot face și regie, și scenografie, și coregrafie, pot scrie. Le dăm sarcini, îi învestim cu încredere, iar ei, la rândul lor, capătă siguranță de sine și își exprimă creativitatea. Astfel, harul lor evoluează, devine vizibil. Orice om, la bază, este un om frumos, cu un potențial fantastic, doar că trebuie fiecare să și-l descopere.

Cum arată o zi, în pregătirea unui spectacol?

Ca orice pregătire pentru performanță, este nevoie de multă muncă, mult antrenament, multe ore de pregătire, atât teoretică, din punct de vedere al conceptului și al detaliillor tehnice, dar, mai ales, practică. În spatele unui spectacol reușit este o întreagă echipă, ore de repetiții, framântări și căutări, dar, la final, vine și satisfacția muncii noastre: aplauzele spectatorilor și bucuria acestor tineri că au realizat ceva frumos și valoros.

Acum, în era digitală, unde Generațiile Z și Alfa sunt ”mentorii” ecranelor, cum vedeți impactul educației prin arta teatrală în viața spectatorilor?

Mai ales, acum, când ne petrecem mult timp în fața ecranelor, uitând, adesea, să comunicăm real și consistent cu cei de lângă noi, avem nevoie de acel ceva care să ne sustragă și să ne readucă în lumea reală, palpabilă, a relațiilor interumane directe. Iar prin teatru, cred că reușim să-i aducem pe actori și publicul lor, într-o relație de comuniune de câteva ore, atât cât durează magia unui spectacol. De aceea, am și inițiat, acum trei ani, TEEN STAGE – prima stagiune de teatru independent din România pentru și cu copii și adolescenți. Este o variantă prin care încurajăm publicul tânăr să vină la teatru, o formă de educare pe care ne dorim s-o dezvoltăm și am fi bucuroși, dacă am reuși să sensibilizăm autoritățile din educație în a fi receptivi la parteneriate și a încuraja elevii să vină la teatru. Avem, deja, un parteneriat cu Consiliul Elevilor din Municipiul București, care mediatizează spectacolele din TEEN STAGE pe platformele de socializare.

Ce proiecte puneți la cale?

Am început lungul șir de premiere cu ”Cântăreața cheală” de Eugene Ionesco, un spectacol adus în zilele noastre, un teatru absurd care vorbește exact despre ce menționam mai sus, lipsa de comunicare, despre un limbaj mort, secat de conținut real. Conceptul în sine al spectacolului subliniază folosirea exagerată a telefonului, a rețelelor de socializare, care, paradoxal, deși par să ne faciliteze comunicarea rapidă, mai mult ne înstrăinează unii de alții.

Avem o paletă diversă de spectacole, de la acest teatru absurd, la drame – ”Trenul apusului de soare”, ”Chatroom”, la comedii – ”TOC –TOC”, spectacole originale ”Restul e … iubire”, musicaluri  – ”Heathers”, ”Carrie” ”Matilda” , un spectacol de commedia dell’arte și spectacole cu limbaj non-verbal – ”Stomp”, o interpretare originală a tradițiilor românești prin teatru – dans.
Un alt proiect este Festivalul Național de Teatru pentru Adolescenți ”Victory of Art”, organizat de școala noastră și care se află deja la a 9-a ediție, iar, anul acesta, se va desfășura în perioada 9 -12 mai 2024, la Teatrul de Animație Țăndărică, partenerul nostru, căruia îi mulțumim pentru îndelungata și frumoasa colaborare. Așa că, așteptăm, cu nerăbdare, să vedem tineri talentați de la alte trupe de teatru pentru adolescenți din țară, care participă cu producțiile lor în Festival.

Unde venim să vă vedem?

În fiecare weekend, se joacă spectacole în cadrul TEEN STAGE, în regim de stagiune profesionistă de teatru, spectacole create de către profesorii școlii cu trupa de performanță. Vă invităm să vă achiziționați bilete de pe Ticketstore, să veniți cu copiii sau elevii dumneavoastră la Teatrul de Animație Țăndărică, să-i aplaudați pe acești tineri talentați și să vă bucurați de teatru de calitate.

 

Două întrebări, opt răspunsuri de la actrițe din Victory of Art

Ce emoții resimți în pielea unui personaj?

Anastasia Robu: Am avut ocazia să joc personaje diverse, de la căprioare până la băbuțe – rol de compoziție din ”8 Femei”. Fiecare rol vine cu încercările și emoțiile lui. Mereu, am vrut să dau viață personajelor și să reușesc să fac publicul să înțeleagă povestea lor. La fiecare spectacol, am emoția de a ieși impecabil și de a transmite o stare de bine publicului.

Ana Papadopol: Depinde de piesă, însă e un sentiment plin de adrenalină la orice spectacol. În „8 femei” simt libertate, deoarece personajul meu, „Augustine”, mătușa, este unul controversat și mă pot exprima prin moduri exagerate. Plus că în piesă sunt foarte spirituală, iar contrastul dintre mine și sora mea, Gaby, este extrem de vizibil și comic.

Victoria Ionescu: Încerc să percep ce-ar simți personajul respectiv, prin diferitele întâmplări prin care trece, încerc să mă identific cu el cât mai bine pentru a putea să-i dau viață. E un amestec de sentimente, dar, în final e foarte multă bucurie, deoarece iubesc să fiu pe scenă.

Maria Saizescu: Emoțiile sunt nelipsite, dar ăsta e un lucru productiv. În „8 femei”, eu sunt ,,Gaby”, stăpâna casei, și asta îmi dă putere și siguranță în relația cu celelalte personaje. Este un rol de contre-emploi pentru mine. Mi-a fost dificil, la început, să-i găsesc cheia, dar cu ajutorul Julietei și al lui Radu Solcanu, am reușit să descopăr în mine o femeie puternică, sexy și hotărâtă.

Bianca Duman: Emoțiile există doar înainte să bată cele trei gonguri. În rest, este doar adevăr, energie și bucurie.

Cristina Spânu: Simți cum sala plină îți transmite emoții puternice. Pentru a interpreta bine un rol, mă gândesc la situația pe care trebuie s-o joc și încerc să înțeleg trăirile personajului. Astfel, scena pentru mine este ca o prelungire a vieții, a unui capitol pe care nu l-am trăit.

Ana Lenghel: Atunci când îmi exprim gândurile despre lume prin prisma și din perspectiva unui personaj, mi se pare un lucru pe care nu multă lume l-ar putea înțelege în complexitatea lui și care stârnește o emoție greu de asemănat cu alte senzații.

Celia Dumitrescu: Emoțiile pe care le resimt sunt, în general, înainte de a intra pe scenă. Cât timp sunt în joc, mă concentrez pe responsabilitățile pe care le am, aspirând la o interpretare performantă și curată.

Ce te-ar determina să spui că povestea merge mai departe?

Anastasia Robu: Pentru mine este foarte important să știu că atunci când mă apuc de ceva, duc până la capăt. Dacă mă implic într-un spectacol, vreau să mă asigur că produsul final este unul bun, ce mă satisface.

Ana Papadopol: Momente ca atunci când am dat castingul la trupă și am crezut că n-am intrat. Era deja ora 9 seara și nu primisem vreun răspuns. Plină de patos, le-am comunicat părinților că voi vorbi cu profesoara noastră, Julieta, să mă lase să mai dau, o dată, admiterea, îmi doream extrem de tare să fac parte din trupă. Dar penibilul din poveste face ca peste 20 de minute, de la anunțul familial, să fiu informată că am trecut proba. Iar, atunci, am realizat cât de mult îmi doresc să fac teatru și să continui pe acest drum!

Maria Saizescu: Motivul pentru care ,,Povestea trebuie să meargă mai departe” este că îmi place mult să mă joc, să experimentez, să descopăr. Îmi plac emoțiile dinaintea fiecărui spectacol și satisfacția de după, la aplauze. Simt că toate astea mă ajuta să evoluez.

Victoria Ionescu: Pasiunea pentru teatru, muzică, artă, în general, de a descoperi lucruri noi, de a construi personaje de care să mă bucur și cu care să bucur publicul mă determină să spun „Povestea merge mai departe”. Ca actriță, am șansa de a ma teleporta în diferite lumi și de a trăi experiențe diferite, ceea ce mă încantă și mă motivează să merg mai departe.

Bianca Duman: Povestea merge mai departe atunci când faci ceea ce iubești. Teatrul pentru mine la Victory of Art este toată lumea mea, un univers plin de ambiție, talent, încredere și iubire.

Cristina Spânu: Deși capitolul Victory of Art, în cazul meu, se încheie anul acesta, trăirile pe care le-am avut și amintirile minunate alături de oameni talentați mă încurajează să cred în tot ceea ce mi-am propus și mă face să pot spune că ,,Povestea merge mai departe”.

Ana Lenghel: Momentul în care sunt determinată să continui este acela când văd rezultate. Dacă văd că oamenilor le place ceea ce fac și primesc apreciere sau dacă mi se dau sfaturi despre cum aș fi putut fi mai bună, îmi zic, e clar, “Povestea merge mai departe”.

 

www.victoryofart.com

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->