fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

ÎN IUBIRE, POFTA NU VINE MÂNCÂND

de

Dacă în ploaie, tu vezi doar apă și, în zăpadă, vezi doar frig, înseamnă că ți s-a părut că iubești. În dragostea – dragoste, nu există frumos sau urât, deștept sau nerod, gras sau slab, înalt sau scund, sărac sau bogat, există doar potriveală de suflete.

Prin malaxorul cotidian, un puhoi de suflete urcă sau coboară, aleargă sau merge, muncește sau dansează, o mișcare continuă spre responsabilitate, distracție, informație, socializare. Însă, în caleidoscopul ăsta de mișcare, sufletele potrivite se recunosc și dacă e beznă ca noaptea iar, atunci, se opresc.

Când, însă, vine vorba de vreo despărțire, se invocă inflaționist ”nepotrivirea de caracter”, cum ar veni, 20 de ani te-ai potrivit și, într-o zi, ți-a picat fisa că… stai așa, că nu. De fapt, nu ți-a picat nicio fisă, este vorba de ”nepotrivirea de suflet” de la început, pe care n-ai mai putut-o duce tu sau el, căci iubirea nu desparte niciodată, doar împarte.

Nu cred în căsnicii vechi, râncezite de rutină, ci, în decizia primară, acel ”merge și așa”, de unde, mai apoi, când hormonul își mai ostoiește năravul, apare uriașul efort de acomodare și reinventare, pe ani de zile. Ea se face blondă, el ține o cură, ea merge la sală, el, la psiholog. Ea se face că e independentă și iese cu prietenele, este activă social, el se face că are treabă extra-program, reunindu-se, seara, în același plictis monumental. Și, mai cred în lașitatea noastră de a ne schimba viața de frica arătătorului social sau a singurătății. Da, lumea, se oprește, bârfește, o zi, două, nouă, apoi se întoarce la ale ei, că mai are și altă treabă. Lume, despre care, iarăși, nu cunoști nimic.

Însă, tu rămâi, acolo, stană de piatră, în pătrățica conjugală, ca să dai bine cu inelul, doar cu satisfacția rudimentară că ai îndoit arătătorul social și ești în rândul lumii. Dacă nu e iubire, atunci ce mai este viața?!

Așa apar trădările, ușile trântite, tigăile zburătoare și decibelii ce zguduie geamurile. Din urletul sufletului captiv, din frica de a se elibera și din egoismul de a nu da libertate nici sufletului neprielnic, dar, potrivit în alt nord. Nemișcați într-o viață care se mișcă.

Mai bine visezi cai verzi pe pereți decât să intri în captivitate în care singur, cu mâna ta, îți semnezi viitorul, ratând privilegiul recunoașterii celui asemeni ție.

Dragostea nu e pe vârste, e dragoste și cam atât. Și, atunci, când o recunoști, acel ”merge și așa” strâns, cu frică, la piept, îți scapă din brațe și țăndări se face, convenția a explodat și o iei la goană spre cel asemeni ție. Abia, atunci, realizăm în ce hal ne-am risipit unica viață, cât timp am pierdut în a lupta pentru el/ea, de parcă eram înrolați în batalionul căsătoriei, când, de fapt, răspunsul era de o banalitate prostească –  nu-ți era dat omul acela. Încremeniți într-o căsnicie, demult, cangrenată, ca să nu iasă mișcată poza socială.

Așa că, eu nu cred că intri în iubire fără arderea aia, din prima, în care simți de cum l-ai văzut că el este. Altfel, se cheamă negociere pe viață, o energie consumată astenic pentru ca să ai confort de cinci stele, carieră sau mai știu eu ce. Căsătoria nu este o loterie, este semnătură asumată când ai toate datele și crezi că timpul va schimba ceva. Nu se va schimba nimic. Poate cariera, starea materială, omul, ba.

Să dăm timpului răbdare…

Însă, dacă într-o zi îți vine să dansezi în ploaie ori să te arunci în zăpadă, înseamnă că nu ți se pare, chiar iubești.

Hai cu DA-ul la primărie!

 

 

Foto: Lea Thaisa OFIȚERU – ”Miraj”, fragment din pictură realizată pe materiale reciclabile.

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->