La marginea sfârșirii tale, am ochiul inundat de dor,
Hai, nu-l picta în vreo culoare, ajunge cât ți-am fost doar clovn.
Îți pun un deget peste buze, o altă vorbă ar fi fatală,
Cu ochii închiși, pot să-ți privesc toata iubirea balneară.
De ce să minți frumos, rotund, că-ți mai pulsez încă în vene,
Ca fiecare-mi milimetru să te cerșească, să te cheme?!
Tu ai uitat cum mi-ai cioplit, cu măiestrie, tot ego-ul
Ca să îți fiu cum ți-ai dorit, până ți-ai auzit ecoul?!
Și când te-ai întâlnit cu tine, normal, te-ai plictisit penal,
Și ai plecat spre altă piatră ca să o ciopârțești letal.
Mi-ai dezbracat și inelarul, o dungă albă mai dă seama,
Atâta vreme i-a fost frig, l-am încălzit cuminte-n palmă.
Dar pentru că tot ai venit, să întețim un foc la țărm,
Inelele iubirii noastre și numele ce ți-l purtam
Să fie flacără spre cer, să simt cum scrâșnește metalul,
Să-mi fie cald, să-mi fie bine, să nu-mi acopăr inelarul.
Apoi, să pleci pe malul mării, târându-te ca o țestoasă,
Eu, fluture, trăind o zi, zburând cu aripi de mătase.
Neobosit, ridică-ți capul ca nu cumva să îmi uiți zborul,
Un secol vei trăi apoi, înțelegând ce-nseamnă dorul.
23 noiembrie 2013.
