fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

FRUMOȘII ANONIMI DIN CENTENAR –  Dumnezeu nu e negustor

de

„”L-a văzut careva?!” Și dacă s-ar fi arătat, care dintre noi n-ar fi fost mai bun, doar demonstrativ?! Ne-am fi înghesuit să-i arătăm ce grozavi suntem, ne-am fi călcat în picioare să ne răcnim posturile ținute, miile de cruci făcute, să recităm din Psalmi cu accent impecabil, ca să ne pună în primele rânduri. Ca la târg. Deveneam servili cu scop, nu smeriți. Am fi vrut să ne plătească bunătatea spontană, ignorând cel mai simplu lucru, că El nu dorea să cumpere. Dumnezeu nu e negustor, Dumnezeu nu vinde și nu cumpără de la copiii Lui.

Prin oameni intersectați, situații – limită, acțiuni și reacțiuni (principiul al treilea al mecanicii), prin felul în care ne raportăm la întâmplări, ne supune permanent Lecției până am înțeles-o. Să aflăm ce contează cu adevărat. Ne supărăm că nu merităm o situație, dar, orbiți, în fericirea noastră cum mai puteam vedea nefericirea din jur?! Nu cumva suferința a fost șansa de a nu mai fi chiori?! Nimeni pe lumea asta nu a ieșit din suferință la fel cum a intrat. Universul nu îngăduie goluri, tot ce ni se întâmplă este o plată: fie ai părăsit om născut, copil nenăscut, ai răspuns cu ură la ură, ai luat în râs felul în care arată un om, mintea lui, sărăcia, viața. Cu ce folos, în ce mod te afecta personal?! Flecăreală de dragul flecărelii.

Revelația sensului vine în timp, într-o simetrie impecabilă. E ca într-un album foto, orice poză nouă pe care o agăți pe fila albă are corespondent într-una veche, poze plătite și răsplătite, după gând și faptă. Și atunci vedem cum semicercul „trecut vs prezent” se desenează singur – singurel, se completează, nicio linie fără alta, niciuna înaintea celeilalte. Și o ținem așa până la cerc, forma desăvârșită a singurului lucru care contează – Iubirea, adică Dumnezeu.

O parte din viață este un capitol din cartea ta pe care, dacă o citești de la început, galopezi prin întâmplări, iar, mai târziu, citită în sens invers, încetinești pe rostul pe care l-au avut aceleași întâmplări.

La biserică merg, mai ales, când este goală, și nu din egoismul să Îi vorbesc doar eu, să am întâietate, ci pentru că acolo ispita apare când sunt mai mulți oameni, iar eu sunt suficient de slabă încât să reacționez. Chiar dacă nu o spun, gândul nu-mi e bun, devin, treptat, ca cel care mă ispitește.

Dacă din liniștea unui colț te scoate turația unui aspirator sau pufăielile de Rivex, manipulate cu hărnicie de femeia care face curățenie, te dai înapoi, și revii, dar energia bună s-a diluat între timp. Pentru că apare ambivalența gândului: Dumnezeu a zis să venim în Sfânta Biserică, iar, femeia aceasta mi-a pus semne de circulație. Ea nu are nicio problemă, de fapt, tu ești încă un proiect în construcție, ieșind din biserică mai puțin smerit decât ai intrat. Am cunoscut, însă, vânzătoarea de lumânări de la Biserica Popa Chițu.

 

Cornelia Bera, 59 de ani, pensionată, fost contabil în agricultură, de loc din Hațeg.

 

O poveste veche de tot, cea mai veche, din locul natal?

  • Bunica mea, din mai până în septembrie, pleca pe deal la sălaș, la 10 kilometri de Hațeg. Ce e sălașul? Asta nu știi? Este o cinste de lemn cu șindrilă pentru oi, vaci, capre și porci. Acolo, pe deal, la pășunat, ea era păzită de patru câini și se ocupa toată ziua de animale. La câteva zile, bunicul urca la ea, punea laptele și brânza în ciubere și le ducea cu căruța la piață în Hațeg și Petroșani. El era cantonier la o haltă CFR, la Livadia. În restul anului, ea era croitoreasă pe două, trei sate, lucra pe Singer, pe atunci.

 

O poveste din război.

  • În al doilea război mondial, a venit la noi acasă o refugiată din Chișinău. Avea vreo 35 de ani, ne fusese repartizată de Sfatul Popular. După 1944, au venit mulți refugiați la noi, în Ardeal. A stat vreo opt luni și apoi a plecat când s-a făcut liniște și la ei. Ea a venit la noi cu o icoană pictată cu Sfânta Treime și a lăsat-o cadou părinților mei. Am donat-o bisericii în altar când băiatul meu a intrat la Facultatea de Teologie. Ne mai lăsase ce avea ea, un bulgăre de sticlă cu flori de colț și două vaze în formă de mână. Erau foarte frumoase. Puneai flori în vază și ziceai că le ține o mână.

 

Deci, aveți un băiat la seminar aici, la București.

  • Am patru copii, o fată și trei băieți. Mai am o fată, care este mediator aici, un băiat, ofițer de poliție la Timișoara, iar cel mic, de 17 ani, a intrat și el la Seminarul Teologic din București. Altfel, sunt o femeie netrebuită.

 

Cum așa, aveți patru copii realizați și ați plecat după ei.

  • Femeia singură este o femeie netrebuită. Soțul meu era electrician la Valea Pești, dar, după divorț, a plecat cu băutura la părinți. M-ar fi băut și într-o lingură de apă… Vreau să slujesc la biserica asta pentru sufletul meu și pentru copiii mei.

 

Iubirea este…

  • Tot ce e mai sincer și tot ce e mai bun din partea unui om.

 

Ce reprezintă Centenarul pentru dvs.?

  • Un efort mare. Mentalitatea celor de atunci mi se pare mai delicată. Noi, acum, cu toate cărțile noastre, mi se pare că avem o altă mentalitate, parcă la noi totul se îngrămădește. Eu așa cred că fiecare este mai independent. Mai, treci pe aici, acum vreau să dau frunza din curtea biericii.

 

 

 

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->