Viața e construită din drumuri corecte, pe care le putem controla, dar și din imprevizibil, pe care nu-l putem gestiona pentru că nu mai depinde de noi.
O atare situație este separarea, divorțul cuplului cu copii. Ei vor rămâne părinți pe viață, doar cuplul conjugal s-a fracturat, apar două fluxuri emoționale distincte între părinți și unul comun pentru copii. Și acum începe marea sarabandă.
La acest moment, mamele singure își amintesc că sunt femei și, după o vreme de lins rănile, și-ar dori ca viața lor să meargă mai departe și în dragoste.
Tot în acest moment, apare ceea ce eu numesc clica de „asasini de suflete de femei divorțate„, caramelizați în cele mai bune intenții de cuplu.
Imensa eroare pe care o fac multe femei în această etapă este că își ascund copiii, îi bagă în tufișurile bunicilor, îi pitesc de potențialul partener, doar pentru a fi iubite, ratând un element esențial, copiii sunt ”iubiometrul” lor, pot scana măsura în care mamele pot fi iubite de un presupus partener.
Nu mă refer aici la celibatari care nu se implică în relații cu femei-mame, din diferite motive, precum, presiunea și educația familiei de proveniență, incapacitatea de a fi un bărbat „responsabil”, frustrarea că sunt copiii fostului soț etc.
Discriminarea femeii cu copii este un lucru abisal, o parteneră nu trebuie judecată pe baza trecutului ei de mariaj și de mamă. Fiecare dintre noi are dreptul la o experiență personală. Aici, mă refer exclusiv la bărbații imaturi care mint, își ascund adevăratele intenții. Pot fi captivați de o femeie atrăgătoare, inteligentă, poate unica din ce a mai cunoscut, după cum militează cu deștul în aer, dar nu sunt pregătiți pentru o relație cu copiii acesteia, și, sub impulsul atracției, minciunesc senin din frica de a nu fi judecați sau respinși.
Pe de altă parte, acești dandy nu pleacă din relație decât dacă au deja minim două variante de schimb. Musai fără copii.
Noi, ăștia, părinții, aducem evoluție, naștem copii dintre care unii vor fi excepționali într-o profesie, vor împinge omenirea pe un parcurs ascendent. Dacă toți nu am avea copii, lumea ar fi un platou de seniori, ce ar bloca evoluția. Gândiți-vă doar cât se investește în securitatea copiilor, în educația și integrarea lor. Pentru că ei sunt viitorul.
Așa că, la nivel particular, o respingere a unui partener doar pentru că ai copii este un fals pozitiv.
Am observat situații similare și la tați singuri care acționează aidoma, pe driver-ul „Copilul meu e crescut de mama lui.” Sau: „Copilul meu vine doar in weekend la mine„.
Nu mai ascundeți copiii! Ei nu au nicio vină că părinții s-au separat. Voi le sunteți far în viață, nu au altul! Nu au ales să se nască, i-ați făcut dintr-o dragoste absolută, care, la un moment dat, s-a diluat.
Singura vină este a celor care respiră în minciună, ipocrizie și egoism. Orice bărbat sau femeie fără copii, incapabil/incapabilă de a intra într-o relație cu un părinte ar trebui să își caute partener asemeni lui. Pentru că altfel, calcă pe sufletul părintelui, dar și pe al copilului. Am auzit lucruri terifiante „Mami, mă mut la bunica, ca să îți refaci viața!„. Copii care se învinovățesc că au devenit obstacole, că s-au născut. E incredibil cât de multe situații de acest fel cunosc. Lucrurile sunt extrem de simple și clare ca apa rece de munte: Cine te iubește, îți va accepta și copiii!
Nu sunt misandră, omul nu e făcut să fie singur, dar bărbații fără copii care sunt incapabili să iubească nu ar trebui să intersecteze femei-mame de bună credință, amețindu-le cu snopuri de minciuni parfumate.
Dacă ai mintea plină de păsărele ce ciripesc și ciripele ce păsăresc, din nevoia de iubire, poleind în aur pe cel plin de rugină, scoate copilul la lumină. El va alunga acest stol. Și vei fi bine. Și tu, și copilul.
Căci unde dragoste nu e, nimic nu e.
Iar tu ce-ai putea face cu un nimic?!
Câtă dreotate ai! Sunt o mamă cu amândoi copiii divorțați, ambii cu copii. Au fost despărțiri zgomotoase, cu mult consum nervos pentru toată lumea. Copiii mai mici, gen 1-2 ani lucrurile nu sunt înțelese, ei sunt neștiutori, nevinovați. Băiatul meu avea la vremea aia două fețițe, cea mare de 5 ani. Pentru ea a fost devastator(mama îi spunea mereu ce rău e taică-su că le-a părăsit. Lucrurile au stat rău ani buni între tată și fiică, s-au mai estompat după ce fiul meu s-a recăsătorit și mai are o fetiță de 3 ani. Surorile se înțeleg minunat și chiar dacă e plecat din țară cu noua familie, fetele mari se duc la el periodic, vin ei în țară. Chiar week-endul ăsta ne-am văzut toți la București. Cea mai mare influiența asupra relației cu fetele lui a avut-o a doua soție, care de la început le-a acceptat și au stabilit o frumoasă relație. Fosta noră a făcut mai multe încercări de relații care n-au mers. Acum are pe cineva cu copil, iar relația pare să meargă. Acum fata mea, care a locuit la Oradea, a divorțat și s-a întors la noi la Rm. Vălcea. Are o fetiță care atunci avea doar 2 ani. Acum e domnișoară. Mama ei a avut relații, dar toate s-au consumat din cauza a ceea ce ziceai: copilul. Acum stă cu un bărbat fără copii, dar care încearcă să se implice(poate cam mult uneori) în educația fetei. Au cam sărit scântei la început, dar lucrurile au început să funcționeze. Așa că sunt probleme și când îi ascunzi și când îi scoți la vedere pe copii. Sper că nu te-am plictisit. Pupici
Povesti de viata, chenare de film. Dar viata bate filmul si nu e deloc cliseu.