fbpx
„De profesie, OM, încerc să las o urmă cu tocul pe hârtie. Nu cred în tocuri roșii. Fac zgomot.“

Profesor de viață, informaticiana taximetristă

de

Cele mai grozave lecții le primim de la străini, prin forța exemplului. Educația de domiciliu susține partea teoretică pentru o potențială decizie bună, rea, cum o fi, că și educația asta poate fi relativă, câte bordeie, atâtea educații. Reala formare vine din practică, în datul cu capul de tavan sau din stradă. D-aia e bine să caști ochii în jur, de la fiecare om întâlnit poți învăța ceva.

Totul în viață este competiție. Nimeni nu lasă arma jos, nimeni nu se lăbărțează leneș pe scaunul de carieră sau pe cel al căsniciei. Să te reinventezi în funcție de circumstanțe, să te adaptezi la situații noi, ăsta, da, semn de înțelepciune.

O lecție de acest gen mi-a venit de la o fată mai tânără decât mine doar cu un sfert de veac. Să lăsăm orgoliul maturității sau trufia tinereții și să ne spunem onest ca în citatul anonim ”Am încredere doar în copii și bătrâni, ei spun adevărul.” Probabil, autorul se referea la puritatea copiilor ce spun verde în față ce gândesc, într-un mod simplu și înțelept, și la bâtrânii care, trecând prin experiențe, au văzut cum stă treaba cu viața.

Cei mici au răspunsuri spontane și sincere, încă nu au învățat șiretlicurile constructive pe dragoste, profesie, iar cei bătrâni, culegători de succes și eșec, din experiențele vieții, au înțeles că adevărul e cea mai bună minciună.

Pare aproape comic să primești adevărul de la aceste capete de viață, copii și bătrâni, unii fără gram de experiență, alții, doldora, însă în zona intermediară găsim adesea oameni la care măștile diplomatice pentru bani, dragoste, interese se integrează fenomenal până devin o prelungire a trupului.

Aici definesc masca ca zâmbet către interlocutor când, de fapt, îți vine să-i tragi una, indiferența când ești topită după unul, dar n-ai curajul s-o spui, aerul academic când în gât ți se îngrămădesc doar înjurături, fața înțepată ca să pari cine nu ești, prin botox, hăhăiala la o glumă proastă ca să nu-ți pierzi beneficiile și tot așa.

Uite că a venit vremea să purtăm măști la vedere. Deși e cea mai igienică, cea mai sterilă, facem atâta caz, doar pentru că asta se Vede.

Revin la comanda mea de taxi. A venit o șoferiță de vreo 24 de ani și mi-a plăcut grozav că era autentică, purta doar masca de pandemie.

Diana Hristache, absolventă a Facultății de Matematică, profil Informatică, Universitatea București. Una dintre cele 10 taximetriste dintr-o companie cu vreo 2000 de angajați. Este fata din acel 0,5% feminin al firmei.

A învățat informatica cu optimism ”este de viitor, este o carieră în care nu ai cum sa dai greș sau să nu te ajute financiar”, visând să lucreze într-o corporație ca programator.

Îmi place numele ”corporație”, are rădăcina ”corp”, dar ironia face să fie imaterial, așa cum citisem pe undeva. Pe driver-ul material sunt oamenii, resursele, logistica, dar toate aceste entități concrete aparțin unei corporații, un nume rezultat din imaginație, fictiv. Oamenii pot pleca, bunurile se pot deprecia, dar corporația rămâne. În slujba unei entități fictive, nemateriale.

După snopul de aplicații cu un CV puternic, pentru a accesa un job, unde s-a lovit de placa românească ”prea tânăr, fără experiență pentru” (există și reversul ”prea bătrân pentru”), Diana a izbutit să se angajeze la o firmă mai mică.

A lucrat doi ani în programare și testare de aplicații, s-a perfecționat, a solicitat mărire de salariu, i s-a promis, dar nu s-a întâmplat. Așa că s-a apucat de taximetrie. Era nevoie de bani de chirie, s-a adaptat acest copil la schimbare, cum noi, adulții, mai greu o putem face. Îi place să conducă, știe să scaneze un potențial risc din partea unui client. Face curse și ziua, și noaptea.

Alegerea ține și de firea ei liberă și artistică, moșternie pe linia maternă, ”am fost, întotdeauna, mai boemă, chiar voiam să fac Arte, mama e artistă, are studii universitare pe arte vizuale, însă nu regret alegerea făcută pentru ca mi-aș fi irosit potențialul”.

Știe că afară se plătește mai bine jobul de programator, dar emoția rădăcinii este mai puternică, așa cum îmi spune ea ”de când m-am mutat în București, ușor, ușor, m-am atașat de oamenii de aici și mi-am schimbat perspectiva. N-aș pleca în străinătate. Rădăcinile și, mai târziu, dragostea pentru logodnicul meu, Răzvan, taximetrist ca și mine. (…) Am stat și m-am gândit de multe ori sa plec, însă, mereu, primul gând era că nu o mai vad pe mama. Plus că mașinile sunt pasiunea mea de mică, eu nu am fost fetița care se juca cu păpușile, eu aveam mașinuțe. Condusul a devenit, în timp, o terapie pentru mine. Când conduc, simt că mă relaxez.”

Diana a avut șansa unor gene solide ”dragul de matematică este moștenire de la părinți. Poate și din bunici. Și eu și sora mea am făcut același profil de matematică- informatică. Ea este profesoară la un liceu din Constanța.”

FOTO: Diana și părinții.

Din experiența de taximetristă, Diana ne mai împărtășește și alte emoții, în care dragostea vine la pachet cu munca: ”Inițial am început sa lucrez la Uber, part time. După ce terminam munca la firma de IT, ieșeam pe Uber. Era partea zilei de descrețire. Pentru mine era ceva relaxant și plăcut. Condusul îmbinat cu socializarea. Dar după ce mi-am dat demisia, Uber ul a devenit un job full time și m-am obișnuit cu programul „Cum și când vreau eu”. Pe taxi m-am mutat când mi-am cunoscut logodnicul, și la insistențele lui, am făcut această schimbare pe care nu o regret. Răzvan nu a fost nici olimpic, nici vreun masterand, însă este un om foarte inteligent și până acum, nu am văzut pe cineva să-l depășească în informații de cultură generală. În general, eu nu văd diferențele de studii pe care ceilalți le văd. Referitor la munca pe taxi… Nu m-am simțit niciodată în pericol. Mi-am ales un tarif mai mare care să mă avantajeze și să respingă automat genul de clienți pe care nu și-i dorește nimeni de genul „boss-ule” sau din cartiere dubioase”.

Acest job pare ceva provizoriu este ”o zonă de confort, ideea de a lucra înapoi într-un birou, în fața calculatorului”, pe moment, nu o mai încântă. ”Nu știu sincer ce îmi rezervă viitorul. Momentan, nu-mi doresc copii pentru că eu încă mă văd un copil. Nu mă văd capabilă de a avea grija de altul. Dar cine știe. Timpul le schimbă pe toate. (…) Și eu și el suntem persoane religioase, nu în sensul în care mergem în fiecare duminică la biserică. Ne-am dus, de pildă, la Prislop, acolo este o altă lume. Eu, personal, privesc altfel religiozitatea. Preferăm sa mergem la o mănăstire, să dăm ceva de pomană sau sa strângem bani, haine pentru cei care au nevoie. Iar excursia recentă de la Prislop a fost una superbă. Când am urcat la mormânt, am simțit un alt aer, parcă o cu totul altă lume.”

Am ajuns la destinație, înainte să ies din taxi, mi-a zâmbit: ”Nu am pus Stop la IT, am apăsat un pic pe Pauză”.

 

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Bravo ei! Îi doresc baftă.

    Violeta 8 octombrie 2020 8:39 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

!--/Google Analytics -->