De la atâta zăngănit comercial, spiritul Crăciunului s-a vârât, prematur, în copiii mei, cam pe la începutul lui decembrie. Ca să scap de monologuri ”trompetizate” prin casă, cu somație directă, am dat fuga la supermarket să cumpăr spiritul Crăciunului.
Am ales un brad modelul ”care să ajungă, mami, cu vârful în tavan”, am achitat și, de aci, începe saga. Stăteam țeapănă cu bradul înfășurat, ca un erou statuar cu baioneta așezată pe pământ, privind, prostit, la ușa rotativă a magazinului.
Nicio companie de taxi nu mă voia cu brad, cu tot. “Vă rog un taxi, pentru doi copii și un braduț… Aaa, cât de mare?! Micuț, nu e cât plopul!”. Altul mi-a zis ”Bradul sau copiii!”. Păi, cum să-mi las copiii la raft!
Am abandonat negocierea telefonică și am ieșit cu bradul în fața magazinului. Până la stația de taxi, se căsca o intersecție de toata frumusețea.
El, bradul, frumos, stufos, dar greu de nu se poate.
Să-l car pe vertical?! Imposibil. N-aș fi văzut drumul.
Să-l duc pe-un șold?! Exclus. Aș fi măturat drumul.
Așa că atunci când se puse verde la pieton, am răcnit la toate amintirile mele agrare. Deodată, crengile mele genealogice au scuturat vijelios peste mine genele lu` mamaia și strămamaia și am ridicat, măreee, pe umăr bradul – balotul de paie – colbița și brațul de vreascuri, pe toate la un loc.
Văzându-mă șoferii de la stop, cum mergeam pe trecerea de pietoni, s-au simțit în siguranță în mașinile lor, de parcă trecea un fulger și erau liniștiți că stau în cutii Faraday. Unul a avut, totuși, curajul să mă pozeze, nu vezi zilnic pe cineva din Jurassic Park. Pietonii făceau semicercuri ample în jurul meu. Părea că un brad zboară, ducând o femeie după el. Pe celălalt umăr, geanta de catifea mai estompa forța-mi caucaziană, iar, în spate, copiii mă urmau ca niște braduți încarcați cu sacoșe de globulețe.
Am ajuns, în final, la un taxi, am înfipt, revendicativ, bradul în fața șoferului, și-am zis:
– Trebuie să ma duceți! Vă rog!
– Păi, doamnă, luați autobuzul, e mai mare…
– Imposibil!
Mă și imaginam cum aș urca cu bradul în autobuz, nu că mi-ar fi fost greu, se dovedise, că pot, doar că aveam în minte piețarii ce urcă diverse lăzi și scăunele în transportul în comun.
Portbagajul taxiului era decorativ, adică era dintr-acela plin cu gaz, așa că am propus să îl legăm pe mașină. Șoferul, s-a frecat nițel pe bărbie, după care a acceptat, însă cu o condiție. Eu să țin o mână pe brad, că funia lui e prea subțire, și la viteză, să nu-l pierdem.
Am legat bradul pe mașină, am băgat copiii în spate și am pornit.
Țineam cu mâna copacul de pe tavan, devenisem eu însămi un cadou de Crăciun, sub brad. Acum șoferii aveau altă imagine, un brad pe o mașină, ținută de o gheară zombie.
Nu m-a epuizat experiența cu Spiritul, însă la bloc, nu înțelegeam de ce nu se deschide ușa, că doar tastasem corect codul pin al cardului bancar.
Ajunse acasă, copilele au pus muzica în spiritul Crăciunului, aia, americană, că aia românească li se părea dramatică.
Cu viteză supersonică, am împodobit bradul, însă, la un moment dat, m-am oprit, îmi era teamă că ajung prima în următorul an și mă voi plictisi îngrozitor.
În primele zile ale lui ianuarie, acest braduț atât de proaspăt și parfumat a devenit o răutate cu gheare înțepenite în care ținea globulețe argintii. Se uscase fantomatic, iar luminițele de noapte îl proiectau pe perete ca pe o vrăjitoare cu o mie de gheare, brațe noduroase, strâmbe, gata de atac. Atunci, mi-am zis, natura se răzbună, bradul ăsta ar fi trăit mult și bine în păduricea lui.
De atunci, în fiecare an, noi băgăm ”spiritul” în debara, un brad artificial nins pe alb, pe care îl scoatem de Crăciun. Nu miroase proaspăt, dar nici nu plânge, nu se strâmbă, nu ne sperie.
Crăciun Fericit!
