Final de iulie 2020. Așteptam rezultatul Leei la admiterea la facultate, în lenea primelor zile de concediu, și mi-a sărit în ochi un documentar video. Mesajul m-a dus la altele, de acolo, la mărturii ale unor oameni valoroși din interbelic precum Ghe. Marinescu, Dumitru Stăniloaie, Felix Aderca.
Gata! L-am sunat pe domnul Adrian, taximetristul nostru, și pe aici ți-e drumul: comuna Maglavit, județul Dolj. Cu chipul închis de mască, dar cu sufletul deschis, spre satul unde au venit români și străini, cu sutele de mii, să vadă minunea: Omul care a vorbit cu Dumnezeu.
De ce am mers la Maglavit?
Europa a trăit trei mari minuni dumnezeiești, în Portugalia, în Franța și în România. La Fatima, Lourdes și Maglavit (lângă Calafat). Zeci de mii de pelerini merg, astăzi, la locul miracolului, în străinătate, numai la noi, dorul de pelerinaj spre Maglavit s-a stins odată cu izolarea satului prin promovarea ateismului comunist.
Receptorii acestor epifanii au patru locuri comune: condiția socială – țărani săraci; locul miracolului – pădurea; educația – precară, înaintea minunii, vizionară cu vibrație filosofică, după; spațiul geografic – trei țări de origine latină. Diferența de percepție: vizionarii din Europa au fost beatificați ca sfinți, sunt zile de sărbătoare în calendar, Petrache Lupu, nu.
11 februarie 1858. În localitatea franceză Lourdes, Bernadette, fată de morar, aduna vreascuri prin pădure, se odihnește lângă o grotă, fost altar păgân, după legenda locală. Îi apare Fecioara Maria, ”Doamna Luminoasă, surâzătoare, îmbrăcată în alb (…), purta o panglică azurie”. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea o ridică pe Bernadette la cinstea altarelor și 11 februarie devine sărbătoare în calendar.
13 mai 1917. Lângă orășelul portughez Fatima, frații Francis și Jancita, împreună cu verișoara lor, Lucia, copii aflați cu oile la păscut, lângă grota Sfintei Irina, au văzut și primit mesaje de la Fecioara Maria, ”Doamna din Lumină”. Au fost beatificați și au devenit sărbătoare în calendar. (Lucia a avut, apoi, o viață de călugăriță, iar, în 2005, se stingea, la vârsta de 97 de ani).
31 mai 1935. Tânărul cioban Petrache Lupu din Maglavit, surdo-mut, susține că l-a văzut pe ”Moșul”, o întrupare a lui Dumnezeu, în trei zile de vineri, consecutive – 31 mai, 7 iunie și 14 iunie. Încă nu e Sfânt în calendar, dar cărțile despre minunile lui sunt pe raft, în Biblioteca Vaticanului.
Preotul: Dumitru Stăniloaie: „Dumnezeu, străbătând cu lucrarea sa sufletul lui Petrache Lupu, Şi-a constituit din materialul găsit în el o imagine cât mai potrivită, în cadrul acelui material, cu atitudinea în care a voit să Se descopere oamenilor (…). Nu există niciun motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei”.
Doctorul: Ghe. Marinescu:”Petrache e mult mai normal decît mulţi dintre noi (…). Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mânăstire”.
Psihologul: Nicolae Mărgineanu, cunoscându-l pe Petrache Lupu în închisoarea comunistă, întărește spusele doctorului Marinescu: ciobanul e sănătos din punct de vedere psihic.
Mesajele lui Dumnezeu, întrupare diafană, albă, i-au apărut în trei zone din pădurea de la Lunca Dunării, unde mergea cu oile la păscut. În locul numit La Buturugi, peste care a construit Mănăstirea ”Izvorul Tămăduirii”, finalizată în 2009.
A doua apariție misterioasă, La Salcie, un plop negru, unde frunzele picurau apă tămăduitoare, aflat la 500 de metri de mănăstire, iarăși, loc de vizitat.
La marginea pădurii, la Dunăre, unde se adunau nu mii, zeci de mii de oameni, să-l asculte, oameni bolnavi, credincioși, fețe regești, gazetari americani, creștini sârbi, bulgari, unguri. Regele Carol al II lea i-a botezat băiatul, cu numele fiului său, viitorul Rege Mihai. L-a botezat pe Mihai Lupu.
După aceste miracole, Petrache devine fenomenul de la Maglavit. Asemeni copiilor din Portugalia și Franța, Petrache, ciobănașul analfabet, vorbea ca un filosof trecut prin multe universități. Harul divin s-a așternut peste sufletul lui și, niciodată, nu a mai fost cel dinainte.
De la atitudinea inițială, rușinea de a vorbi oamenilor despre ce i s-a întâmplat, ca să nu fie luat drept nebun, la aceea în care a promovat mesajul Domnului, a mai fost nevoie de două miracole prin care Petrache, nu s-a mai sfiit să vorbească lumii să se întoarcă la credință și bunătate.
De altfel, în gazetele vremii se notează că anul 1935 ar fi înregistrat cea mai mică rată a criminalității în Regat. Petrache Lupu devine subiect jurnalistic internațional din Europa până în America. Omul care l-a văzut pe Dumnezeu, care a adus în Maglavit bolnavi, demonizați, muți, surzi, despre care, se spune, la epocă, au plecat vindecați, după ce au dormit câteva nopți în locul în care au avut loc minunile.
Pe drumul pe care treceau doar care cu boi, s-a construit o cale ferată ce lega Craiova de noua haltă, Maglavit. Garniturile de tren s-au înmulțit, veneau oameni din țările vecine ortodoxe, veneau jurnaliști, Petrache vorbea, vindeca, previziona evenimente strategice înaintea celui de-al doilea război mondial. Bucureștiul curgea spre Oltenia, țara toată, un fenomen tratat, în fel și chip. Laudativ, ca binecuvântare sau cu cârcoteli din partea câtorva voci de atei.
Întâlnirea cu Mihai Lupu, fiul ”Sfântului”
În Mănăstirea din pădurea de lângă satul Maglavit, am găsit trei călugărițe care cântau minunat în slujba de vecernie, ținută de preot.
Am vizitat împrejurimile, stejari vechi de când lumea, unul dintre ei făcând umbră și mormântului lui Petrache Lupu. Un spațiu generos, curat, răcoare de pădure, energie bună. Apoi, am mers La Salcie (specie rară de plop negru), și acolo, iarăși, un loc amenajat, o fântână veche cu cumpănă și acel plop înconjurat cu gard protector. Citesc pe panoul informativ că nu mai picură din frunză apă tămăduitoare de când unii săteni au tăiat copaci din vecinătatea salciei. La Dunăre, nu am ajuns, că n-am știut că era la doi pași, dar așa a fost să fie. O călugăriță ne-a zis cum să ajungem la Mihai Lupu, acasă.
Era deja seară, doar v-am zis că a fost o decizie instant, nu un plan de călătorie ticluit pe agendă, cu markere și buget bine ajustat.
Din șoseaua principală, la cinci minute de mănăstire, cu taxi, se căsca o uliță noduroasă. Plină de praf, dogoare și viață. Țigani nădușiți, la pielea goală, pe bancă la poartă, cu gălăgia lor tonică, femei vesele, cu treabă, în zig-zag, treceau de la o vecină la alta, ba cu o farfurie, ba cu o găleată. Nu mai eram în Timpul ăsta.
De la primul ghid, călugărița ce mi-a indicat traseul spre casa ”băiatului Sfântului”, la țiganul ce mi-a arătat cu degetul casa ”spre nașul”, am ajuns, într-un final, la ”nea Mihai”. Aveam emoții bune, nu pentru că vedeam băiatul botezat de rege, cât că era băiatul lui Petrache Lupu.
Pe dreapta uliței, m-am oprit la o casă albă cu gard de fier, în fața unei mașini parcate și am strigat ”Nea Mihaaaai!”. Nimic. Iar. ”Nea Mihaaaai!”. Și iese o femeie dintr-o curte de vizavi și îmi zice că nu stă acolo, să strig… dar, mai încolo. Eu și inteligența spațială… În fine. Încep, din nou: ”Nea Mihaaai!” Fiică mea s-a îndepărtat de mine, i se părea curios că țip așa, că nu sun la poartă. Păi, nu era nicio sonerie, unde să sun.
Vecina îmi zice să intru că ei, Mihai și Verona, soția, sunt oameni peste 80 de ani, și nu aud sau poate dorm. Era ora 8 și ceva. În curte, erau parcate două dubițe, casa părea părăsită, hârtie albă în ferestre. Am bătut la geam, nimic. Am zărit un câine gri și flocos, mă lătra din bătătura de păsări. Și, acolo, când credeam că nu mai am vreo șansă să-l cunosc, observ, pe dreapta, o căsuță. M-am apropiat de gardul de acolo, am văzut licărind un televizor, și m-am lipit de perete, pentru că acel câine gri și bătrân nu mă plăcea deloc. Am strigat și, apoi, am fugit dincoace de poartă. A ieșit tanti Verona, sprijinită în baston, și ne-a invitat, bucuroasă ”Dă-te încoa, că e în lanț!”.
Era o cămăruță tapetată cu poze: ciobanul Petrache Lupu în mijlocul unui puhoi de oameni ce nu ar încăpea nici măcar în Piața Victoriei, erau poze cu patriarhul vremii, 
săvârșind taina botezului copilului Mihai Petrache și o icoană primită de la regele Carol, în cadrul evenimentului.
Familia Lupu locuiește într-o încăpere, lacrimă de curată, cu pereți văruiți în alb, mobilată cu două paturi cu speteze d-alea vechi, o masă între ele și un dulap. M-a mirat modestia locului, dar mi-am amintit de camera favorită a lui George Enescu de la Sinaia. În ditamai palatul, el se regăsea, numai într-o cămăruță de doi metri, amenajată în stil țărănesc, sfidând saloanele cu cristal și porțelan de Sevre din celelalte încăperi. Un pat de o persoană acoperit cu velințe țesute la război, o carpetă, la fel, o cruce și o măsuță, unde compunea. Atât. Apoi, am virat în azi, mi-am amintit versul trupei Taxi ”Dumnezeu iubește lemnul/Lemnul și spațiile mici”.
- Ce faceți, nea Mihai? E cald rău afară, aici văd că e bine.
- Cum să nu, e răcoare, uite, ne mai uităm la televizor. Dar, drăguțe sunteți, ce-ți seamănă fata!
A vrut să ne pupe mâna, am refuzat. Chiar nu meritam. Apoi, ghiduș, a întins cotul să ne salutăm ca la televizor, pe pandemie. Asta, am acceptat. Când a chemat-o pe Lea să-l salute cu cotul, și brațele lor s-au apropiat, becul din tavan a început să pâlpâie tare.
Ne-am uitat în tavan și eu, și bătrânii. Când s-a îndepărat, s-a oprit. De ce?! Altă poveste. Bine. Să revenim.
– Am fost la mănăstire. Am citit că tatăl dvs. a început să construiască o biserică pe locul La Buturugi, dar, în comunism, s-au sistat lucrările. De ce nu a continuat după Revoluție?!
–Tata a murit în 14 decembrie 1994, era bătrân după revoluție, mănăstirea s-a terminat încoace, spre 2009. Au donat oameni mari, îi vezi și la televizor. Păi, a venit comunismul, au demontat calea ferată ce ducea aici în sat, nu le convenea că vine lumea, ne-au izolat. Veneau, doamnă, aici, și dormeau pe jos, La Buturugi, ca să-l asculte pe tata.
– Am citit că dumnealui a fost ridicat de milițeni din casă, în august 1952, și s-a defectat mașina, când au vrut plece cu el.
– Nu chiar așa, altfel a fost. Tata era plecat la vie și vine unul la poartă că are o femeie cu dureri mari ce nu poate să nască. Să-i facă tata o rugăciune. 
Atunci, mama i-a zis că-l găsește la adăpostul de la vie. Și s-au dus, l-au luat, nu l-am mai văzut seara. Ne-au mințit ca să le zicem unde e. L- au băgat în mașină, dar motorul nu pornea. Atunci, tata, care voia să facă voia Domnului, s-a dat jos din mașină și le-a zis că va porni, deși știa că nu o să fie bine la București. Așa era ordin, comuniștii erau atei. S-a așezat în fața ei, a făcut o rugăciune și mașina a pornit.
– Citisem despre asta. De ce credeți că l-au luat, doar aflaseră de el, mai demult?
– În ultima viziune, anunțase că, în 14 septembrie 1952, o să zică lumii vorba cea mare a Moșului. Comuniștilor le era teamă de ziua aia, că se va aduna lumea ca pe vremea monarhiei. L-au luat de la vie pe 1 august, ca să nu mai vină lume, aici, să audă secretul acela ce urma să-l spună în septembrie. L-au adus acasă în octombrie, după ce a trecut data aia.
– Dictatorii au cultul personalității. Era un sfat divin sau cum?
– Nici nouă, în casă, nu ne-a zis ce trebuia să spună lumii, atunci. Era un secret mare. Avea tata înțelepciunea tăcerii, câteodată.
– V-a povestit cum a fost la București?
– Puțin, nu voia să spună. L-au închis la Jilava, câteva luni. Nu cred că a fost bătut, dar a fost torturat altfel. Acolo, la București, a fost dus la generalul Armatei, Emil Bodnăraș. Ăsta i-a zis ceva așa… ”Petrache, nu mai aduna lumea la biserică, nu mai spune că vorbești cu Dumnezeu. Uite, îți rezolv eu cei doi băieți, le găsesc servicii bune, vorbesc la Comisariat la Calafat, numai zi că ți s-a părut, că nu a fost adevărat!”
– Deci, i-au făcut o ofertă, nu l-au chinuit, în primă fază.
– E, atunci când s-a întors, ce, eu eram copil… Avea picioarele pline, pline, de 40-50 de înțepături de ac de seringă. Măi, doamnă, pe fiecare picior. Povestea că-l întrebau milițenii: ”L-ai văzut pe Dumnezeu?!”, el zicea ”Da. Taică, L-am văzut!”, și iar îl înțepau. Nu a zis deloc ce voiau ei. Acasă, ne-a zis ”Moșu m-a scăpat!”. În fine, ce să mai vorbim, când s-a întors, a continuat să meargă la biserică, pe furiș, făcând un ocol lung peste câmpuri, șerpuit, prin pădure, că era urmărit. Doar ca să ajungă la biserică. Venea, pe vremea regelui, lume aici, nu-ți dai seama, vorbea duminica la 200 000 de oameni?!
– În poza asta, cine este băiețelul cu plete, blond?
– Eu, mic! Râdea… Eram frumușel, și aveam părul lung. Când mergeam cu tata la biserică, plângeam că mă trăgeau femeile de păr. Să aibă un fir din capul băiatului Sfântului, să le protejeze. Mă durea și plângeam.
– Dintre oamenii importanți, cine a mai venit?
– În afară de Regele Carol al II lea, nașul, care, în timpul războiului, i-a zis lui tata să se roage la Dumnezeu ”să nu mai sape rușii Bucureștiul”, a mai venit mareșalul Antonescu. L-a luat cu avionul pe front, la Cotul Donului, să încurajeze soldații, l-au adus, apoi, acasă, aci, în Maglavit, cu motocicleta.
– Și ce a făcut, acolo, pe front?
– Le-a zis soldaților vorbe bune despre Dumnezeu, dar, la întoarcere a fost trist. Stai să îți zic ceva: tata de la un pojar, era și surd, și mut. Dar mama s-a măritat cu el pentru că era frumos și serios. Ea venea dintr-o familie săracă cu șase fete. După ce l-a văzut pe Moșul, tata a și vorbit, a și auzit, de se mirau autoritățile în sat. Dar cred că ai citit despre asta, dacă ai bătut așa drum de la București?! Deci… I-a spus lui Antonescu că războiul se pierde, nu l-a crezut. I-a mai zis și că va veni peste țară suferință mare, i-a prezis și sfârșitul lui, și venirea comunismului. („Din steaua mare, care vine de la Răsărit, va curge mult sânge pe pământul ăsta”). Comuniștii au izolat satul de lume, ca să nu mai vină nimeni aici. Au distrus biserica în construcție, au închis biserica veche, milițienii prin sat, pe urmele lui tata.
– Vă trebuie ceva, aș vrea să vă ajut. Măcar să aveți o baie, să facem o campanie de donații, la revista TANGO, văd că aveți doar un duș în bucătărie.
– Nu vrem nimic, fata mea, îl avem pe Dumnezeu! Doar să mai treceți pe aici.
Am plecat, plutind, de acolo, l-am lăsat în lacrimi, făcându-mi cu mâna, rugându-mă să mai vin. La plecare, tanti Verona mi-a zis să am grijă la câine. Am avut, dar nu mai lătra. O să revin la Maglavit.
A doua zi, m-a sunat cu grijă, că nu le-am zis de am ajuns bine, pe noapte, la București. Ajunsesem, cum să nu.
Dar, oare, plecasem?!
Post Scriptum: o sinteză despre maniera în care a fost tratat fenomenul Maglavit, unde ponderea validării miracolului întrece opinia pesimiștilor https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petrache-lupu-de-la-nebun-la-sfant
